Din colecția "Cele mai clare poezii rămase tablou"
S-a terminat nisipul, nu mai sunt/ nici pentru-n ceas măcar câteva fire -
un ceas mărunt, de om care-a pierdut/ timpu-n Deşert şi pacea-n Monastire!
Un ceas mărunt, aşa, ca la sfârşit,/ când se pogoară naiba din icoane
s-anunţe că-i un om care-a cărat/ care cu apă Fetelor Morgane!
Ş-a dat la dromaderi, la beduini,/ la sfinţi, la secături, la morţi de sete -
ş-acum nu are timp nici de murit,/ stă - pedepsit - cu faţa la perete!
Şi caută - sub varul de sub var/ - întâiul var... când omul avea vreme
şi timp, murea la timp, şi n-avea ceas,/ dar îi bătea ceva fără să-l cheme!
Şi se găseşte negreşit, atunci,/ în primul strat, adulmecând pustiul
cel fără om şi cel fără deşert,/ când stăpâneşte - pururi - târziul
şi nu mai are nici măcar nisip/ de-o vorbă, de-o scânteie, de-o iubire!
Cesta-i sfârşitul Ceasului Mărunt,/ cu faţa la perete... SĂ SE MIRE!