Mă uit în jos: e clar e foarte clar...
(n-am mai văzut atâta hotărâre
şi-atât preludiu fals în „la” minor)...
urc să ascult... urc pe la coborâre!
Nu mi se pare: da, sigur că da...
m-apropii, dar se face mai departe,
se face prea devreme mai târziu
decât a fost vreodată-n altă parte!
Şi dau peste ruina unui vis
uitat lângă o stea întunecată,
peste o clipă-n faşă... mă opresc
şi văd cum orizontul stă să cadă!
Mă uit în sus: e cinic şi banal,
e limpede şi sec... (nu mi se pare)...
sunt liniştit, sunt foarte liniştit
şi-s vrednic să cobor pe la urcare!
