Dac-ar fi fost cum (n)-am crezut că este
când bănuiam că poate fi frumos,
n-aş mai fi spus: îm pare rău, adio,
copila mea cu ghetele pe dos!
N-aş fi-ntrebat: de unde-ncepe Unu
şi unde-ajunge? cât durează Doi?
cam cât Nimica-ncape într-un Zero?
cât Patru stă-ntr-o vale cu trifoi?
Însă a fost alt cum… şi (nu)-mi mai pare
că (nu) există (pururi) întâmplare!
Şi parc-aş vrea să nu-mi aduc aminte
ce am crezut, cum am crezut şi când…
însă nu pot să nu te văd acolo,
pură şi simplă, printre flori de rând,
cu braţele întinse-nspre adâncul
acelui Unu şi acelui Doi,
acelui Patru scump şi rar al Sorţii
şi-al Amăgirii fără Înapoi...
însă-i (cu totul) alt fel!… Parcă-mi pare
cum că există (totuşi) întâmplare!
