Era cât pe ce, dar s-a oprit. Şi s-a prăbuşit.
Şi au rămas cuibarele goale.
Şi copacii au rămas goi şi ai nimănui.
Şi văzduhul a rămas gol şi al nimănuia.
Şi am început să (mă) întreb: al, a , ai, ale
cui (mai) sunt şi (mai) rămân
toate acestea şi toate celelalte? Aleluia?
Oare mă grăbesc? Oare ne grăbim?
Nu trebuie să (mai) fie un paznic serafim?
Era cât pe ce, dar nu s-a oprit. Şi s-a urcat.
Şi au rămas cuibarele pline.
Şi copacii au rămas plini şi ai tuturor.
Şi înaltul a rămas umplut şi al tuturora.
Şi iar am început să (mă) întreb: oare cine
se ocupă cu linia asta subţire
dintre acestea şi celelalte? Aura? Aurora?
Să cred că ştiu? Să credem că ştim?
Nu trebuie să (mai) fie un paznic serafim?
