Ce durdulie-i fata asta bălăioară... n-am mai văzut (aşa minune) de când sunt: de/mersul ei (în lumea asta) mă omoară, în ochii săi mă simt un fel de sfinx mărunt! În zori de zi, parol, sunt mort de osteneală, că (toată noaptea) o visez, în loc să dorm... îi scriu de zor câte-o fântână cu cerneală (într-un poem) şi-o jinduiesc încet, enorm! Mă prăpădesc după principiile sale... (aşa frumos mă dă la plâns, mă dă la-ntors)... face din mine firmituri fundamen ...

Mă rog, ţaţa Niculina nu are decât să creadă ce vrea despre intenţiile mele! N-are decât să stea toată ziulica la gard şi să-i spioneze pe cei care trec încolo şi încoace, după una, după alta, după cum este felul fiecăruia, şi învăţătura, şi apucătura, şi moftul, şi nu mai ştiu ce are fiecare în suflet şi în gând!... Auzi, cică mă duc după bâţâitoare! Habar n-are ţaţa ce splendoare-i fecioara Ileana, după care-mi sfârâie călcâiele! Da, îmi sfârâie ...

Da, sunt aproape de casă! Casa mea cu Cer la uşă, despre care scriam în ziarul de ieri! Toţi ai mei încep să se hodinească! Mâine-i luni... începe săptămâna cu praşila dintâi la păpuşoi... fiecare şi-a pregătit sapa, ştie unde-i tarlaua... nimeni nu-şi permite să lipsească de pe dealurile cu mămăligă viitoare! Intru-n ogradă! Mama nu-mi zice nimic, nu mă întreabă unde am fost, de ce-mi lucesc ochii ca la cotoşmanul îndrăgostit! Nu-şi face griji cu mine! Are dest ...

eu mă gândesc la ea... şi ea se face că plouă... eu o visez pe ea... şi ea se face că plouă... eu o strig pe ea... şi ea se face că plouă... eu o iubesc pe ea... şi ea se face că plouă...! ea se gândeşte la mine... şi eu încep să ning... ea mă visează pe mine... şi eu încep să ning... ea mă strigă pe mine... şi eu încep să ning... ea mă iubeşte pe mine... şi eu încep să ning...! noi nu ne vedem... şi (nu) se întâmplă nimic... noi nu ne întâlnim... şi (n ...

Sigur că da! Ce bucurie cerebrală şi sufletească mi-a dat/dăruit alcătuirea asta şi halucinogena asta din cărniţă şi osişoare! Mă uit după ea cum se mişcă de parcă pluteşte spre Deal! Oare de ce nu întoarce măcar o dată, doar o dată, monastirile (ochii, adică) cele mai albastre din împărăţiile mele reale şi imaginare? Cum aş putea să nu vreau să-i mai văd o clipă, doar o clipă, aureola? Că aureolă-i zice, parcă, nu? Jur că i-am văzut nimbul de sfântă feci ...

Sunt un biet Căpcăun... lumea zice că-s rău, c-am muşcat din frumos şi din sufletul tău, nu-mi dă nimeni un sfanţ, nici măcar un coltuc... nu-i mai bine să tac, să las tot, să mă duc? Lumea râde că plâng şi mă face urât... şi mi-i milă de toţi, şi-mi stă sufletu-n gât... hai şi tu să aprinzi lumânare de veci, eşti Ileană şi-aş vrea să m-asculţi, să-nţelegi! Ai să vezi cât de trist, ai să vezi cât de greu va să fie (de-acum) drumul tău, drumul meu...! ...

Da, de bucurie, cum am zis în ziarul de ieri, îmi vine să beau toată apa din teică, mai ceva ca plăvan. Dar n-o beau. Mi-i milă de picioruşele domnişoarei Ileana. Mi-i milă că rămân pe uscat. Ş-apoi, logic, nici n-am cum, fiindcă apa urmează veşnicul „totul curge”. Până când se opreşte. Deoarece, după cum se laudă şi se aplaudă specialiştii în „mişcare”, până şi eternitatea are capăt. Dar, deocamdată, apa nu dă semne de încetare. Nici seceta n-are ce-i ...

Pe marginea prăpăstiei, în pădurea de salcâmi cu flori negre şi înalte, cuvântul acela lăcrămează şi se clatină sub atingerea/greutatea celorlalte: celorlalte cuvinte moarte şi vii, celorlalte cuvinte dintr-o părere, într-o părere, celorlalte cuvinte încă necunoscute, celorlalte cuvinte din alte puncte de re/vedere! Pe marginea prăpăstiei, cu o carte de poezii/rugăciuni în mâinile albe, cuvântul acela citeşte şi dă dezlegare cuvintelor condamnate la uitare pe file ca ...

Aş vrea să spun că a murit Ion, dar nu pot spune, tac, nu am cuvinte, mă dor toate cuvintele de când umblam în patru ochi printre morminte şi nu credeam să învăţăm... cum zice poetul cel al nostru, cel Mihai... citeam pe cruci despre odihnă, despre adâncul crud al gurilor de rai şi ne-ngânam frumos că nu se poate, că mai avem, că dânsa-i tocmai hăt... doamna aceea dinspre totdeauna, fără în faţă, fără îndărăt... şi ne-ntorceam să mergem înainte, înspre abstract ...

Da, aşa a zis. Ieri, duminică, a zis. La apă-n Vale eram, când a zis. La teică. Ea-şi bălăcea tălpile şi gleznele, iar eu îmi ostoiam setea nebună de apă. Că tare-mi place apa! De când mi-a spus mama că omul trăieşte cu apă şi cu aer curat, şi nu cu fum de tutun şi rachiu, beau apă de sec izvoarele Patriei şi inspir numai aer natural, fără nici o condiţie artificială. Cum zisei, suntem ieri, duminică, la teica cişmelei din Vale. Ileana-i frumoasă. Foc, nu glumă. � ...