De dimineaţă până-n seară stau la pândă să văd cum vine din adânc...primul să văd alcătuirea-i goală, singură şi blândă cum bate-n geamuri, toată, fără îndărăt!   Şi cum pe prispă stă oleacă şi mă roagă să mă dau jos din visul sec şi să-i deschid că vrea o noapte de iubire şi de joacă lângă tăcerea des/cântată de la schit!   Lângă tăcerea-n care clopotul adună spre început atâtea suflete şi voci... să auzim o steauă proaspătă: ce lună...! ...

În a doua Copilărie (de la cincisprezece la douăzeci de ani, între 1967 şi 1972, adică) mă aflu în Galaţi, locuitor vremelnic în blocul internat al unei şcoli, dar şi chiriaş la cel puţin o duzină de gazde mai mult ori mai puţin im/pertinente şi in/decente pentru modul meu de a vedea viaţa în alergare după moarte. Fiindcă, în esenţă, nu asta face „omul” între cântecul de leagăn şi prohod? Şi chiar asta face „bietul” om: andantino ori lento, fiecare-şi execut ...

Ion (în sat) e poreclit Ion... şi sapa lui e poreclită sapă, şi nu visează garduri de beton, şi linia din palme i se crapă!   N-are fântână-n curtea de folos... (abia-i încape câinele-n ogradă)... e campionul mersului pe jos, necunoscut la vro olimpiadă!   Şi (rareori) blestemă şi înjură, şi dă la câine fluierul de os, îngroapă sărăcia-n arătură, să n-o mai vadă fiul – Făt-frumos!   Adeseori s-aude „Doamne, iartă!”... (are, şi el, un Dumnezeu al lui). ...

Da, îmi dă şi apă. Îmi place foarte mult apa. Mai ales când o beau cu dulceaţă de cireşe amare. Amare şi negre. Mănânc frumos şi tac. Adică nu tac. Mă uit la Ileana. Mi-i aşa dragă, încât se aude cum mă uit la ea! Ce Ileană splendidă mi-a pus Dumnezeu în cale! Nici ea nu zice nimic! Dar se aude cum mă priveşte! Surâsu-i îmi invadează memoria. Şi-mi aduc aminte o strofă scrisă de Mihai: „O vis ferice de iubire,/ mireasă blândă din poveşti,/ nu mai zâmbi, a ta ...

Ce durdulie-i fata asta bălăioară... n-am mai văzut (aşa minune) de când sunt: de/mersul ei (în lumea asta) mă omoară, în ochii săi mă simt un fel de sfinx mărunt! În zori de zi, parol, sunt mort de osteneală, că (toată noaptea) o visez, în loc să dorm... îi scriu de zor câte-o fântână cu cerneală (într-un poem) şi-o jinduiesc încet, enorm! Mă prăpădesc după principiile sale... (aşa frumos mă dă la plâns, mă dă la-ntors)... face din mine firmituri fundamen ...

Mă rog, ţaţa Niculina nu are decât să creadă ce vrea despre intenţiile mele! N-are decât să stea toată ziulica la gard şi să-i spioneze pe cei care trec încolo şi încoace, după una, după alta, după cum este felul fiecăruia, şi învăţătura, şi apucătura, şi moftul, şi nu mai ştiu ce are fiecare în suflet şi în gând!... Auzi, cică mă duc după bâţâitoare! Habar n-are ţaţa ce splendoare-i fecioara Ileana, după care-mi sfârâie călcâiele! Da, îmi sfârâie ...

Da, sunt aproape de casă! Casa mea cu Cer la uşă, despre care scriam în ziarul de ieri! Toţi ai mei încep să se hodinească! Mâine-i luni... începe săptămâna cu praşila dintâi la păpuşoi... fiecare şi-a pregătit sapa, ştie unde-i tarlaua... nimeni nu-şi permite să lipsească de pe dealurile cu mămăligă viitoare! Intru-n ogradă! Mama nu-mi zice nimic, nu mă întreabă unde am fost, de ce-mi lucesc ochii ca la cotoşmanul îndrăgostit! Nu-şi face griji cu mine! Are dest ...

eu mă gândesc la ea... şi ea se face că plouă... eu o visez pe ea... şi ea se face că plouă... eu o strig pe ea... şi ea se face că plouă... eu o iubesc pe ea... şi ea se face că plouă...! ea se gândeşte la mine... şi eu încep să ning... ea mă visează pe mine... şi eu încep să ning... ea mă strigă pe mine... şi eu încep să ning... ea mă iubeşte pe mine... şi eu încep să ning...! noi nu ne vedem... şi (nu) se întâmplă nimic... noi nu ne întâlnim... şi (n ...

Sigur că da! Ce bucurie cerebrală şi sufletească mi-a dat/dăruit alcătuirea asta şi halucinogena asta din cărniţă şi osişoare! Mă uit după ea cum se mişcă de parcă pluteşte spre Deal! Oare de ce nu întoarce măcar o dată, doar o dată, monastirile (ochii, adică) cele mai albastre din împărăţiile mele reale şi imaginare? Cum aş putea să nu vreau să-i mai văd o clipă, doar o clipă, aureola? Că aureolă-i zice, parcă, nu? Jur că i-am văzut nimbul de sfântă feci ...

Sunt un biet Căpcăun... lumea zice că-s rău, c-am muşcat din frumos şi din sufletul tău, nu-mi dă nimeni un sfanţ, nici măcar un coltuc... nu-i mai bine să tac, să las tot, să mă duc? Lumea râde că plâng şi mă face urât... şi mi-i milă de toţi, şi-mi stă sufletu-n gât... hai şi tu să aprinzi lumânare de veci, eşti Ileană şi-aş vrea să m-asculţi, să-nţelegi! Ai să vezi cât de trist, ai să vezi cât de greu va să fie (de-acum) drumul tău, drumul meu...! ...