frumoasa mea mereu plecare/ spre depărtări necunoscute,
să nu mă laşi aici, în urmă,/ fiindcă nimenea n-aude,
fiindcă nimenea nu vede,/ fiindcă nimenea nu poate
să-mi spună cine hohoteşte-n/ cutia cu eternitate,
cine se face că ascunde,/ cine se face că arată
tot adevărul şi tot falsul/ dintr-astă scumpă mascaradă!?
frumoasa mea mereu sosire/ din depărtări nemărginite,
să nu mă laşi acolo, n-urmă,/ fiindcă nimeni nu deschide,
dar nici nu ştie să răspundă/ la o banală întrebare:
’nainte de-a fi fost ce este/ - exact ca-n clipa următoare -
era sau nu era aceeaşi/ sămânţă în sămânţă pentru
ca punctul să rămână vecinic/ şi unic şi suprem şi centru?
deschid cutia şi văd clipa/ rece, tăcută, temătoare
şi-aici şi-acolo... şi-i zic lesne,/ cum cred că-i zice fiecare:
grea cruce bine făcătoare/ şi pururea bună vestire,
mi-eşti dragă şi mi-i dor de tine/ ca lui hristos de răstignire!
Cutia cu Eternitate (fiindcă) Scris de Ion Zimbru
