Eu sunt...eu sunt primul născut în Eden!
nu-i nenea acela...nu-i tanti aceea!
Apoi, totdeauna am fost cel dintâi:
sămânţa, urâtul, frumosul, scânteia...!
Nici unul din voi n-ar fi fost, fără eu!
vă rog...ascultaţi ce vă zic: fiecare
mi-i sclav în vecie şi veşnic dator,
la mine aveţi de plătit cu-nchinare!
Doar mie mi-aveţi de nălţat (până când
soseşte iertarea) şi imnuri şi ode
şi alte des/cântece...toate, în cor:
şi cefalopode, şi gasteropode!
Şi sunt peste tot, pentru toţi...şi-s destul,
încât să nu sufere nimeni de mine,
să nu ţipe nimenea cum că nu am
(în rostul divin) nici un fel de ruşine!
Vedeţi şi-auziţi: rostuire şi rost
de la mine la voi, de la unul la altul!
Eu sunt...eu sunt primul născut în Eden...
şi-acuma tot eu sunt întâiul: PĂCATUL!
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” DESTUL (?!) (mic...tratat de iertare) Scris de Ion Zimbru
