Din colecția „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”
Mă duc până-n adâncuri, departe, înainte,
prin unghiuri cu icoane, paingi şi colburi sfinte,
să caut urme rare de paşi care i-au dus
la răsărit, pe unii...pe alţii, la apus!
Şi caut în hrisoave, în hărţi şi-n toate cele
ruine, condici, rune...şi-n stânci, şi-n pietricele,
poate găsesc altarul în care-a fost scăldat
întâiul don Quijote trist/vesel şi soldat!
Şi caut – fără milă şi fără hodinire –
plâns scump – cu Dulcinee – din dare şi din fire,
şi aflu – pe jertfelnic – zgârieturi de fier
şi scrumuri năclăite cu sânge cavaler!
Şi se sucesc pereţii cu spatele la mine,
şi văd cum sfinţi şi laici se umplu de ruşine!
Mă duc până-n adâncuri...şi nu mă mai întorc,
şi strig la cer, la apă, la aer şi la foc:
mai vii – în viaţa asta – co/moara mea de vânt,
să măcinăm de-o turtă cu grâu şi cu pământ,
să ferecăm şi piatra, încet frumos, pe toată,
şi să se mire lumea: ce Moară Nestemată?!
