Este foarte limpede: totul e tulbure
şi toate sunt cuprinse de ceaţă...
Desigur, e o minciună paradoxală
când mă trezesc viu, dimineaţă!
Desigur, când ajung viu, seara,
încep a scrâşni un paradox mincinos:
e clar, nu am să pot afla niciodată
de ce umblă negura numai pe jos!
Pe sus, totul pare ca lacrima
dăruită de mama, în vremuri grele...
Prin lacrima ei am văzut unde-s
paradoxurile tale, paradoxurile mele!
Paradoxal, pot a-ţi spune:
nimic nu-i mai clar ca o dimineaţă,
când lacrimile mamei se ridică la cer...
şi iar vine seară, şi iar vine ceaţă!
Când lacrimile mamei se ridică la cer (dacă paradox nu e, nimic nu e!) Scris de Ion Zimbru
Ion Zimbru
Articole recente - Ion Zimbru
Două zile cu Maria la cules (IV) Din colecţia „Cele mai triste poezii rămase tablou” ULTIMA ÎNFLORIRE (la mormântul doamnei Dida Budacu – Respect!) Două zile cu Maria la cules (II) Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” ABANDON (stare de zi pe unitate) Două zile cu Maria la cules (I)
Mai multe din această categorie:
