Dă, Doamnă! (catharsis)

Scris de Ion Zimbru

Joi, 08 Ianuarie 2015 00:00

Această vreme bună nu a mai fost vreodată:
se vede, se aude... şi pot (frumos) de/scrie
cum fulgeră şi tună pe geamul dinspre tine,
şi-l sparge, intră norii şi-mi plouă-n farfurie!...

De când aştept să plouă, mi-i sufletu-n jeratec,
şi ochii în pustiuri, şi mâinile uscate,
mi-i seacă-nchipuirea şi inima... (dă, Doamnă!)...
şi beau cu două linguri, şi beau pe săturate!

Şi fulgeră şi tună... şi fulgeră şi tună...
şi Noe-mi face semne, vrea să mă sui în Arcă...
refuz, spun că mi-i sete şi va să-mi fie sete
n-această lume strâmtă, n-această lume largă,

n-această lume-n care numai Potopul poate
s-arate (lăcomiei fără sfârşit) ce-nseamnă
smerenia, iertarea, iubirea şi candoarea,
păcatul şi pedeapsa şi capătul... (dă, Doamnă!)...

De când aştept această binevenită ploaie,
mi-am pus în cârd cu Iuda, Trufia şi Blestemul,
mi-am pus nechibzuinţa şi lenea şi mânia
şi ura (chiar şi viaţa şi moartea) la cheremul

mizeriei, prostiei, uitării, clevetelii,
uciderii, sfidării...(încet, pe îndelete)...!...
nu, nu mă sui în Arcă, rămân aici... (dă, Doamnă!...
Şi beau fără oprire... şi mă salvez prin sete!