Sunt ostenit ca un cireş amar,
bătrân şi dat afară din livadă...
vreau să-nfloresc şi eu, dar nu mai pot,
şi nimenea nu poate să mă creadă!
Umblu pe drumuri, trist, şontâc-şontâc,
mi-i sufletul uscat de-atâta viaţă,
am iască-n ochi, am rădăcini de plumb...
din lut, o mână rece mă agaţă!
Am fost mâncat de sfinţi, de păcătoşi,
de păsări cântătoare şi tăcute,
m-au dezbârnat netrebnici şi furtuni...
şi am oftat mereu, poate s-aude,
poate mă vede vrun creştin sadea,
să-mi lege rana şi să înţeleagă,
să-mi dea-ndurare că nu pot mai mult
din toat-amărăciunea mea săracă!
Şi nimenea nu-mi face nici un semn,
nu ştiu măcar să bat la nici o poartă,
mi-i sfiiciune până la sfârşit...
ruşinea mea e artă pentru artă!
Vreau să-nfloresc şi eu, dar nu mai pot,
şi nimenea nu poate să mă creadă...
sunt ostenit ca un cireş amar,
bătrân şi dat afară din livadă!
Nimenea (balada cireşului amar) Scris de Ion Zimbru
