(Te)-ai răsărit dintr-un demult îndepărtat,
blândă şi dreaptă, într-o margine de sat...
şi-ai râs şi-ai plâns şi (te)-ai crescut
pentr-un mărunt necunoscut,
arătătoare de la nord până la sud!
Şi tot aşa, noapte de noapte, zi de zi,
ai mers cu mine printre-a fi şi a nu fi...
şi te-ai nălţat şi stai mereu
deasupra sufletului meu
şi-mi luminezi cărarea în/spre Dumnezeu!
A fost frumos, tulburător...şi ce frumos
tu mergi pe sus, şi eu, şontâc-şontâc, pe jos...
aşa o fi, nimic de zis,
să-ţi fie scris, să-mi fie scris:
să străluceşti numai la geamul meu închis!
Încet-încet, încep să cred c-a început
să-mi fie timpul rău şi orb şi surdomut...
oricum şi-oricât ar fi de greu,
tu eşti în veacuri Supra/Eu
şi-mi luminezi cărarea în/spre Dumnezeu!
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Vecernie (I) [?...!...?] Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
