Eşti o mincinoasă mută, surdă, proastă...
mă nenoroceşte mutra ta sticlită,
nu mai scap de tine, parcă stai la pândă,
eşti o astringentă, eşti o aguridă!
Trec pe lângă tine şi m-apucă groaza,
mi se strepezeşte calea cea orală,
mi se taie sensul, mi se curmă starea,
fă, misterioaso... falsă i/reală!
Eşti tulburătoare, mă apucă plânsul...
când mă uit la tine văd c-am fost odată
şi mi-arăţi că-s altul, zi de zi, că nu se
poate-ntoarce timpul, să (nu) se mai vadă!
Şi te dai concavă, şi te dai convexă,
şi dai rotundă, şi te dai pătrată...
eşti o re/vizoare şi-o retro/vizoare,
mi-aminteşti (întruna) despre altă/dată!
Uite-aşa te-aş sparge... dar mi-i tare frică:
eşti la fel în toate cioburile tale...
şi în fiecare-mi văd apropierea
de întemeiere-n rosturi sepulcrale!
Aşadar, perfido, chioampo, preacurato,
chiar nu te mai sufăr, nu te mai pot crede:
te condamn, Oglindo, la singurătate...
şi te pun cu faţa numai la perete!
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” Cu faţa la perete (repezeală de ocară către doamna O) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
