Timp coşcovit... uitare-n gara veche...
şi murmuială-n podul cu paingi...
o scară pusă numai la suire...
de ce să urci? pe cine să învingi?
Pereţi murdari de lene şi de vreme,
linii, zigzaguri spre neant, încet...
poţi să citeşti memorii... şi să numeri
câţi oameni (n)-au rămas fără bilet!
Câţi oameni s-au tot dus fără oprire,
câţi s-au întors şi câţi nu s-au întors,
câte batiste s-au scăldat în lacrimi...
şi câte despărţiri în sus şi-n jos!
Sprijini o scară şi la coborâre...
şi vezi peronul plin cu cei de-atunci,
auzi şi fluier, vezi şi-auzi deşertul...
şi crezi ne/contenit c-o să-l ajungi!
Aşa tot speri şi-aştepţi să vină trenul
de nicăieri, plin cu nimic... să pleci
spre nicăieri, convins, până acolo...
unde nu-i capăt pururea şi-n veci!
