(şi o noapte de dragoste cu şefa de gară)
Aştept să vină trenul cu rochii de mireasă.
Mă uit la şefa gării şi cred că e frumoasă.
Râde încet la mine, clipeşte, parcă vrea
să-mi spună du-te-ncolo sau, poate, vino-ncoa.
Mă uit direct în zare. Nimica nu se vede.
Nimica nu s-aude. Cu faţa la perete
o văd pe tanti şefa lăcrimărind amară,
zicând că trenul ăsta nu va opri în gară,
zicând că o mireasă a fost mai înainte
şi-a întrebat de mine, eternă şi cuminte,
şi a plecat departe, înaltă şi subţire,
poate mai prinde trenul cu hainele de mire.
Fumez, mă uit la mine şi parcă mi se pare
că sunt răspuns şi cheie la orice întrebare:
dacă nu vine trenul cu rochii de mireasă,
o iau pe şefa gării şi-o duc tocmai acasă!
