Florin Dochia, "Cântece pentru Innana"/"Songs for Innana", Fundaţia Culturală Libra, 2016
În lumea Poeziei, cuvintelor, literelor, scriitorilor, revistelor, Florin Dochia este, mitologic vorbind şi glumind, ca să folosesc un turcism, o Baba Dochia, adică un fel de "tătic" (care anunţă o altă deşteptare a primăverii, o altă dezlănţuire a Dragobetelui, băietul adevăratei Babe Dochia; "Baba", în limba turcă, este "tata", "părintele", "înţeleptul"), un maestru al artelor poetice, care ştie a iubi (liric) aşa cum puţini… pot şi reuşesc. Dovadă este şi volumul despre care scriu aici, unde nu se glumeşte, nici cu poezia, nici cu miturile… muzelor ori zeiţelor muze:
"ieri am ucis un zeu dintr-un singur gest./ azi inventez altul./ îl desenez întâi pe sânul tău stâng./ o schiţă în cărbune şi sânge/ peste care să întinzi/ şuviţe din păru-ţi verde,/ să nu se vadă/ pumnalul înfipt în inimă încă din naştere.// (…) e un cer murdar deasupra mlaştinii în care/ ne odihnim oasele./ mai ucid un zeu şi mai desenez/ un zeu de turbă pe sânul tău drept, eliberat./ o deşertăciune în plus/ nu schimbă viziunea asupra lumii,/ nu schimbă sentimentele revărsate/ pe pajişti, ca peştii după un potop important// cad sunete peste noi ca nişte meteoriţi/ din altă galaxie! Se ceartă suflătorii cu viorile/ în şeherezada lui rimsky-korsakov!/ ce concert de crăciun!// mai ucid un zeu şi adorm cu faţa scufundată/în pântecul tău fierbinte/ care se ridică şi coboară…" (p.41-42)
Parcă suntem la început de lume, unde un titan… iubeşte! Sau vrea să iubească şi pentru asta chiar trebuie jertfit câte un zeu, din când în când! S-a bătut monedă pe conotaţia negativă a titanismului, dar, vorba aceea, cât umanism, atâta titanism! Şi cu bune şi cu mai puţin bune, dar hai să nu trezim invidia zeilor care i-au supravieţuit lui Florin Dochia!
Nu trebuie să-şi dea seama că suntem fericiţi când citim poezie cu tot ceea ce presupune vitalismul, dionisiacul, începând de la Zeus (şi Dionisos, clar!) până la… Profetul popular! Poezie care poate avea ca motto, precum în cartea lui Florin Dochia, un aforism precum acesta: "în fond, nu există decât sex şi moarte; restul e decor."
Sunt şaisprezece cântece, în primul, cu timiditate, abia se îndrăzneşte a se recunoaşte că nu a existat… îndrăzneala de a inventa… Depărtarea, cu tot cu zeul ei, apoi, treptat, poate şi cu ajutorul prietenilor (printre care şi… şarpele, p.9), se ajunge la deicid (că de dat 30 de arginţi, nimeni nu mai dă azi, p.33). Dar ce nu am face pentru nişte coapse care ascund un animal sălbatic, păstrător tainic al Frumuseţii fiinţei plenitudinii, energiei stelelor care am fost?
Poate ar trebui să învăţăm să ţipăm cu adevărat, ca în lecţia nr. 4: "Ţipătul tău ca un tunel aerodinamic/ în care antrenez bulbi de lalele/ până se fac fluturi şi desferecă/ porţile de carne ale unei muzici abia auzite.// ţipătul tău e bomba cu efect extaziant/ din care izbucnesc cioburi de aer solid şi/ mi se strecoară în artere ca în nişte/ canale subterane pline cu lichid amniotic/ şi cutreierate de şobolanoizi electrici.// ţipătul tău întăreşte ideea unui big bang/ din care ies universuri după universuri şi/ te pătrund rând pe rând, ai în tine/ un olimp de zei refugiaţi/ din pricina unor războaie de alcov,/ ai în tine promisiunea unui paradis pedestru,/ ai în tine latenţa unei lumini în picioarele goale,/ ea o să explodeze în inima mea flămândă/ şi din pasărea care am fost va să rămână/ nimic altceva decât zborul." (p.21)
Să visăm ca-n 5: "e goală-n aşternuturi luna,/ sub ea ascunzi un trup lasciv,/ cum îngropat într-un tablou votiv/ e visul de-a te dărui întruna." (p.25)
Prometeu şi vultur în acelaşi timp, poetul este înlănţuit (într-un afiş misterios, al unui vechi cinematograf), dar şi zboară deasupra new-yorkului universal, căutând-o pe misterioasa Innana, sau măcar pe Tori Amos (p.29)… Ea este călăul, el ucisul (p.33), ea, alba, neagra, verdea, albastra, oranja, ea, cafenia, carnivora: "de-o atât de înaltă tensiune, ni s-au amestecat uleiul şi apa,/ mă sclazi între litere şi vagi diacritice,/ mă cuprinzi în veşmânte de purpură.// supraveghez de pe acoperişul de ţigle/ nesomnul lui david visând la batşeba,/ tu închipui o crimă pasională la zidul cetăţii,/ suntem una, trupul şi sufletul,/ Dumnezeu ne va ierta,/ cum iartă El pe toţi nefericiţii." (p.37)…
Alchimicul magician Florin Dochia vine, totuşi, spre ea: "ca şi cum te-aş fi inventat deja şi ai fi altceva/ decât un desen în cărbune peste care plouă/ necontenit şi din care va rămâne până diseară/ numai inima mea de hârtie îngălbenită/ şi roasă la margini." (p.49)
Cântecele 10-16 le-aş cita în întregime, e o desfătare "a închipuirii şi a necredinţei" (p.65), prin întreaga lume, din Franţa în Tasmania, de la o galaxie la alta, dar mai ales a credinţei că Poezia poate fi chiar Iubire, dincolo de orice invenţie ori re-invenţie care sunt invocatoare:
"suntem punctul de unde începem lumea,/ la marginea unei păduri de hârtie, file rupte din/ Biblia repovestită pentru nevăzători./ hai să inventăm simţurile/ şi să ne bucurăm de uimirea lor/ în faţa neantului." (p.57)
Finalul este oarecum "deschis", în linie aproape clasică, dezvăluind (ne face nouă plăcere să credem) un pic din… adevărata realitate:
"mi-e dor de tandra ta indiferenţă/ când iar în jurul nostru turnuri cad/ şi-n valuri se scufundă - duc cu ele/ mirarea mea de slobod înecat" în apele dorinţei care mişcă stelele cuvintelor, post-dantesc…
Spectacolul Cărţii este întregit de desenele Danielei Rândaşu (în cărbune sau nu), varianta în limba engleză fiind asigurată de Adriana Bulz; o altă variantă, în româno-franceză, apăruse în anul 2015, cu traducerea în limba lui Voltaire de Laura Şerban, iar desenele fiind ale Lidiei Nicolae.
