După Duminica „pescuirii minunate”, când Cetatea „Sfântului Andrei” s-a bucurat de alese daruri prin prezenţa, la Galaţi, a Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel şi de binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, ieri am parcurs prima Sfântă Liturghie alături de Înalt Prea Sfinţitul Casian, în demnitatea de Arhiepiscop al Dunării de Jos.
A fost o zi cu mult folos duhovnicesc, pentru că evanghelia din Duminica a XIX-a (Luca 6, 31-36) ne-a arătat cât de mare este înălţimea spirituală a celui ce ştie a-şi iubi vrăjmaşii. Mântuitorul prin cuvântul Său ne întreabă: „Dacă îi iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea?
Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea... Dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb...”
Referindu-se la acest fragment, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Casian a spus că acesta este „inima, este esenţa întregii Evanghelii a Mântuitorului şi ea se mai numeşte şi Legea de aur a creştinătăţii. Această lege nu trebuie reţinută ca o obligaţie, ca un sfat oarecare, ci trebuie să ne raportăm la ea ca la temelia vieţii noastre viitoare”.
Răutatea este boală
Evidenţiind starea celui care acţionează sub imperiul răului, al vicleniei, Arhiereul Dunării de Jos a spus că „starea lui este asemenea unei explozii, o explozie ce emană gânduri rele, fapte reprobabile şi e mai mare decât o explozie atomică.
Explozia atomică este o scăpare a ordinii fizice din lumea aceasta şi nu este întotdeauna fatală, pe când accidentele pornite din noi pot fi definitive şi ele pot să ne frângă drumul spre mântuire, spre viaţa veşnică”.
În înalta Teologie a Sfinţilor Părinţi, răul, răutatea este rodul păcatului, este atributul celui rău, pizmaş şi viclean. De fapt, răutatea este o boală care se naşte din egoism, iubirea exagerată faţă de noi înşine, iar Scriptura, ca şi realitatea încojurătoare, sunt pline de astfel de regretabila exemple.
Cel mai mare păcat în lume este să confunzi păcatul cu virtutea, ura cu dragostea, întunericul cu lumina. „Cât timp facem aşa, suntem îmbătrâniţi, înconvoiaţi de păcatele noastre. Îndemnul Evangheliei de astăzi este piatra de încercare; să-i iubim pe vrăjmaşi, să fim milostivi cu ei şi să nu nădăjduim nimic, fiindcă răsplata multă va veni de la Atotputernicul din Ceruri”.
Pornind de la realitatea imediată, retorice au rămas întrebările Arhierelui nostru: „Cine dintre noi a cumpărat pentru aproapele cel mai de preţ lucru? Cine dintre noi a cerut cel din urmă scaun?”
Acestea sunt întrebări la care am putea măcar medita...
