Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Angela Baciu, "Hotel Camberi", Editura Tracus Arte, 2017


Poetă de o sensibilitate aparte, trecută prin experienţa dialogurilor esenţiale (cărţile sale de interviuri sunt mărturie), cu o maestră Jedi deloc căzută în patimile lui Luke Skywalker, cel din partea a VIII-a a trilogiei de trei ori stelare, mă refer la Nora Iuga, poeta fenomenală, adevărat personaj demn de un Război al stelelor literare, Angela Baciu se întoarce liric cu tot sufletul spre Ceilalţi (probă de foc pentru un poet, marcat de propriile abisuri şi frumuseţi sufleteşti), vii-treji ori adormiţi, către cei care se mai pot întoarce (din lumea umbrelor, altfel decât în romanul lui Jason Mott) doar mulţumită bunăvoinţei celor vii, mărturie fiind şi acest volum memorabil, "Hotel Camberi"…

Aşa cum am scris şi într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, "Am auzit un evreu irlandez", Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la Sulina, p. 13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu "Le Cimetière marin", de Paul Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care, probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai viu decât oraşul celor vii…

Desigur, în carte nu este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel "cu stafii", pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales, poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel: "altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond" (p. 8)

Inspiraţia poate veni, însă, poate paradoxal-existenţialist, şi de la nişte viermi, care apar cutremurător încă de la primul text propriu-zis, "am stat de vorbă cu ei": "forfotă mare. sâmbăta morţilor./ paşii mă duc pe aceeaşi alee./ aş scrie pe crucea asta ceva./ încerc să o aşez în picioare./ de sub ea/ ies la lumină viermi maronii, speriaţi/ se împrăştie care-ncotro./ unul vrea să mi se urce/ pe mână. îl privesc curioasă. îl ating uşor/ cu vârful degetului. se-nconvoaie, se strâmbă la mine,/ se ridică, dă din cap… te crezi mai puternică, ai??/ nu apuc să-i răspund că viermii urcă grăbiţi/ pe papucii mei, pe picioare, pe piept, pe braţe,/ în jurul gurii. le simt gustul. mi se adună/ pe pleoape,/ îmi acoperă ochii./ acum pot să le spun/ tot ce ştiu despre voi,/ dar lăsaţi-mă să mă ridic. lăsaţi-mă să plec!" (p. 7)

Tiberiu, Nora, mătuşa de la Brăila, bunica Trandafira, oameni de suflet ai scriitoarei, sunt "personaje", Tiberiu dă imaginii, prin fotografii, ceea ce este al Ei ("click/ se aude declanşatorul unui/ aparat foto", p. 10), Nora o sfătuieşte să fie "degajată" (p. 13)…

Şi există, într-adevăr, o dezinvoltură pe care parcă am aşteptat-o dintotdeauna de la poeta Angela Baciu. Abordarea şi Scrierea au loc cu pasiunea unei căpitănese-pirat care a descoperit Fiinţa bucuriei de a fi pur şi simplu… Poezie!

Marinari, pescari, băutori, vii şi morţi, fete şi femei frumoase, nu pot fi altfel, precum Emilie Louise, născută la Galaţi, în anul 1866 (moartă la Sulina, după 15 ani), vapoare, corăbii, epave, bărci, de fapt luntri ale lui Charon (un poem se intitulează "bănuţ pentru luntraş", p. 55), care, vechi de mai bine de 100 de ani, de o eternitate mai mică, totuşi, o eternitate mai veselă, transformă Sulina într-o insulă a morţilor arnold bockliniană, cruci, făcute sau nu din bărcile menţionate, clopote, copaci, pui de pisică abia fătaţi, vaci, pietre, dune de nisip, o, Marea, Dunărea, speriată sau nu, precum la pagina 45, plaja, docurile, un cerşetor, o cerşetoare, poeţi (precum Mariana Marin ori Virgil Mazilescu, o umbrelă albastră, un ceas albastru din B. (adică Brăila natală!), fotografii, un măturător ("Bărbatul adună/ frunzele de pe jos/ de parcă toată lumea/ ar depinde de asta", p. 26), alte vietăţi, cai, câini, cafele (ce poate fi mai viu decât fiinţa unei cafele aburinde!), pescăruşi, Freud, Blecher, pisici negre, Ghisela, întunericul, lumina, Schwarzmann Samoil, Gerson Marcu, Ghiorghios Kontoguris, iarăşi Jean Bart, un om albastru, muşte, o chelneriţă, un cârciumar, un pian, un televizor vechi, gândaci morţi şi uscaţi, lipoveni, faruri, grauri, un bătrân cavaler maltez, o rochie galbenă de la Paris, toate acestea şi nu numai constituie Materia Cărţii care este un cimitir viu, zburător, o insulă ciudată precum aceea din "Viaţa lui Pi", de unde poţi vedea cum "pe cer norul/ a desenat/ un picior de femeie" (p. 38)…

Să fi fost piciorul ca un semn al Izabellei John Robinson, care a murit înecată fără să-şi cunoască iubitul, p. 53-54?

Desigur, multe poeme par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65): "nu înţeleg ce spui./ clopoţeii de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu, de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …"

Este o invitaţie bizară oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, "bunicul ulianov" nu are neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie, chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe fotografiile Simonei Andrei, şi ea legată sentimental de Sulina, unul dintre puţinii români selectaţi cu o lucrare de gen pentru "Vogue", ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră este - doar lumină divină?

Citit 666 ori Ultima modificare Miercuri, 07 Martie 2018 16:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.