Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
1 comentariu

Geraldine Ghineţ, "Strada cu zâne", Editura Phoebus, Galaţi, 2017


La precedenta carte a non-conformistei scriitoare Geraldine Ghineţ, "Luna ielelor", scriam că este un volum care poate face chiar şi statuile să se mişte sau… să viseze! Căzând sub "teroarea comparatismului" sau a ispitelor de acest gen, dădeam vreo cinci nume, dacă nu chiar mai multe, care să orienteze dezorientatul cititor al zilelor noastre, la primele lui încercări de coborâre sau de urcare în universul fascinant pe care îl propune tânăra scriitoare gălăţeancă: "posibilă Daphne du Maurier", "urmaşă a unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu", Max Blecher, Mateiu Caragiale, Ionel Teodoreanu…

Era acolo, în acea elegantă carte din 2013, o fascinantă, magică poveste de dragoste, relatată cu totul altfel decât am fi obişnuiţi sau decât ne-am aştepta…

Cartea în mrejele căreia urmează să cădeţi, inevitabil, este, şi la propriu, şi la figurat, un ecou al acelui volum… Şi pentru că, din mărturisirile Geraldinei Ghineţ, unele poeme sunt scrise în aceeaşi perioadă cu tulburătorul roman "Luna ielelor", unele versuri fiind, dacă nu mă înşeală memoria, de găsit şi acolo, dar şi pentru că ţesătura şi dantelăria stihurilor chiar sunt un ecou metafizic, de fineţea lucrărilor meşterilor extrem-orientali în delicatul material al hârtiei pentru origami, ecou străbătând acest labirint nou, iarăşi vârtej de carte, "carte-zână", dacă nu chiar "Carte-femeie", praf de iele…

Dar nu numai!

Experienţa lirică (apreciată cu ani în urmă de Liviu Antonesei) pe care ne-o împărtăşeşte Geraldine Ghineţ, fantastic(ă), fără a se pierde legătura cu terestrul, dându-i-se şi oniricului ceea ce este al lui, este (şi) expresia unei încercări (în mare parte bănuiesc involuntară, sau măcar la început aşa, nedezvoltându-se în afara liricului) de sincretism religios, îmbinându-se o dorită credinţă în făpturi magice de genul spiriduşilor, zânelor, uriaşilor, cu un creştinism căruia putem să-i spunem că ar fi al poeţilor, precum acel Iisus al lui Nichita Stănescu, invocat încă din moto ("Printre ochii tăi curgea/ Un mănunchi de aripi albe/ Parcă cineva de sus/ Cu o ceară retezase/ Din spinarea lui Iisus/ Aripe melodioase."), replica contemporanei noastre fiind: "Adorm tăcerea ca de smoală./ În jurul meu, albe biserici/ Se-ntind sorbind pe câte-o coală/ Iluzii dulci, sincope, piedici."

Aceste "iluzii" ale poetei se construiesc într-o îmbinare de neo-conceptualism şi neo-romantism surprinzătoare, prin joc de pleoape, poate chiar trans-oedipian: la început ochiul este întredeschis, ceaţa prafului de pustiu caută cuvinte, semne în care să se întrupeze, apoi intervine orbirea, chiar glasul devine orb, "prins în zăpadă", "ecou funest, ecou pierdut": "Aștept ca pe altar să cadă/ Un gând, un vis, un început."

Uneori tainic delir fragmentat, discursul hipnotizează, te aruncă în vârtej de ceară topită: "Ispită de ceară" se intitulează un poem, amintind şi de "zânele de ceară" ale unui alt gălăţean, Victor Cilincă…

Cititorul trebuie să accepte convenţia şi provocările scriitoarei, totul poate fi un joc, G.Ghineţ poate fi… un alter ego al personajului din "Luna ielelor", care spune la un moment dat "Eu nu sunt ceea ce crezi", miniaturalului de tip Tinker Bell acordându-i-se o atenţie deosebită, cititorul trebuie să se dea peste cap de trei ori ca să trăiască povestea propusă. Între acordurile unui solo de rock necruţător ("Cu fruntea încrustată în metal") şi quasibaladescul înfometat al unui "Dotan", "îngeri zdrobiţi" privesc egoul, "ştiuţi pe de rost", luciditatea decretând shakespearean (sau eminescian), quasioximoronic: "Totul e putred, totu-i frumos!".

Între uman şi post-uman, va putea fi mereu şi altceva, în parfum de ceară, genezele putând fi şi altfel, precum veţi citi…

Bref, orice carte fiind, în felul ei, o chemare, o căutare, o întrebare, în dialogul cu celălalt, cu sine, sufletul poate întreba mereu, ecou al unui vers, "Cum este marea din tine?".

Dacă valurile răspund la valuri, glasul frumuseţii de dincolo de noi se va auzi, porţile cerului se vor deschide, într-adevăr. Acesta ar fi unul dintre mesajele cărţii-zâne, o altfel de mărturisire despre incredibil şi (im)posibil!

Teoretic literar, scriitoarea Geraldine Ghineţ este una dintre cele mai îndreptăţite tinere talente să îmbine "vechiul şi noul" (formele clasice ale Poeziei, când există har şi pasiune, dovedesc că nu pot muri, schimbându-se doar forma sau mantia, imperială, regală, meta-modernistă, post-modernistă, ultra-modernistă) pentru "ceva" care să se constituie într-o bornă nouă pe drumul cuvintelor către… o nepieritoare stradă a zânelor, alta decât strada care exista sau mai există lângă Piaţa Centrală a Galaţiului. Pe drumul spre un alt tărâm… sau mare!

Nu închei înainte de a scrie câteva rânduri şi despre partea imagistică a cărţii, deosebită, vârtej seducător al Simonei Andrei, artistul fotograf care ştie să spună câteva poveşti cu o singură dună de nisip îndrăgostită de ruinele unei case, câteva balade cu nişte simpli copaci într-o pădure enigmatică, cu o iubire sfâşietoare între fiinţele plasticului şi cele ale vegetalului, găsind… zânele oriunde, mai ales în sinele multiplicat cu scrierea prin lumină întru lumină, în oglinzi, ferestre, stele, epave, copilărie şi copilării serioase, ape, rafale de vânt îndrăgostite şi ele de teluric, lichide, cuvinte… Rareori imaginea şi-a găsit geamăn în cuvânt aşa cum a reuşit Simona Andrei întru Geraldine Ghineţ. Fotografia care însoţeşte poemul "Geneza" poate fi exemplară: două mâini, care pot fi ale aceleaşi persoane par a intra într-un univers paralel, care poate fi, nu-i aşa, cel al zânelor; la "Fiica ierbii" poate este o întoarcere, ca şi la "Decor", tensiunea creată te trimite către un "Blade runner"… 2017, cele două zâne… creatoare cheamă vânători de recompense dintr-un viitor în care străinii pot visa zâne electrice rătăcite pe dunele Sulinei, deasupra valurilor…

Fie Frumuseţea acestei cărţi cu voi!
 

Citit 688 ori Ultima modificare Vineri, 13 Aprilie 2018 12:12

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.