* Discuţie realizată cu academicianul Emilian Popescu, preşedintele Comisiei Române de Istorie şi Studiu al Creştinismului din cadrul Patrairhiei Române *
Am discutat cu academicianul Emilian Popescu, preşedintele Comisiei Române de Istorie şi Studiu al Creştinismului din cadrul Patriarhiei Române, despre unele aspecte din viaţa Sfântului Vasile cel Mare (330-379) şi despre legăturile sfinte care leagă istoria noastră trecută, prezentă şi viitoare.
Un Sfânt Capadocian care în vremea sa a adus scaunul Cezareei Capadociei la cea mai înaltă înflorire. De la 1453, prin extinderea islamului şi intrarea turcilor otomani cu caii în Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, viaţa creştină în această parte a lumii a început a se diminua. Anul acesta, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a atras atenţia asupra imensei comori spirituale lăsate Bisericii Universale Ortodoxe de Marele Vasile şi de Sfinţii Capadocieni.
- Domnule academician Emilian Popescu, în scrisorile sale, Sfântul Vasile făcea referiri şi la propria sa persoană. Cum se vedea Marele Vasile pe el însuşi?
- În mai multe epistole adresate prietenilor săi, Sfântul Vasile face referire şi la slăbiciunile sale omeneşti. El avea întotdeauna conştiinţa că nu este atât cât ar trebui să fie ca om, creştin şi ca episcop. Era de o smerenie aparte. Dacă i-a murit mama, el va scrie într-o epistolă că aceasta s-a întâmplat “pentru păcatele mele”… Dacă a fost secetă sau un rău s-a abătut asupra eparhiei sale, el spunea că acestea s-au întâmplat “din cauza păcatelor mele”.
- Când a trecut la cele veşnice, la 1 ianuarie 379, prietenul său Grigorie de Nazianz - Teologul - i-a făcut un frumos portret. Cum îl regăsim pe Sfântul Vasile în panegiricul Sfântului Grigorie Teologul?
- Sfântul Grigorie Teologul în discursul funebru - pe care l-a făcut “Împăratului Cuvintelor” la moartea sa - ne spune că umbla îmbrăcat într-un singur costum, că avea o cămaşă sau două, că se culca acolo unde se găsea şi că hrana lui consta în puţina pâine şi apă… În multe epistole, Sfântul Vasile vorbeşte despre o suferinţă pe care a purtat-o cu el mai toată viaţa sa şi, într-un moment mai greu al vieţii sale, stând ţintuit la pat vreo cincizeci de zile - asemeni Sfântului Apostol Pavel - disperat de durere, L-a rugat pe Dumnezeu să-I ia suferinţa.
“Destul îţi este harul Meu; harul Meu te desăvârşeşte întru neputinţă”, îi răspunde Dumnezeu. Dincolo de slăbiciunile omeneşti, pe care le avem fiecare, acest Sfânt nu şi-a piedut în nicio clipă a vieţii sale nădejdea la Dumnezeu, de aceea Dumnezeu l-a aşezat între Sfinţii Săi în ceruri.
- Marele Vasile a fost un bun orator şi în plus avea o nobleţe duhovnicească aparte pe care a aşezat-o în Teologia sa, Teologie în mare parte aplicată în faptele sale.
- A fost un om de o cultură aparte, stăpânea toate ştiinţele vremii, fapt care reiese îndeosebi din cometariile la Facere. Avea o putere creatoare care a depăşit timpul său şi pentru aceasta era invidiat chiar de episcopii din eparhiile vecine care nu prea l-au dorit ca episcop al Cezareeii Capadociei pentru că era prea mare cultura lui, pentru că era prea mare sfinţenia lui şi în preajma Marelui Vasile se simţeau prea mici; ştiau şi ei să vorbească, dar cuvântul fără puterea Duhului Sfânt nu avea rezonanţa celui propovăduit de Sfântul Vasile, nu ajungea la inima semenilor.
Sfântul Vasile era un aristocrat prin vocaţie, o aristocraţie dublată de un pragmatism pe care îl resimţim până astăzi. În 368, în urma unei secete, a luat iniţiativa de a înfiinţa renumitele Vasiliade, acele aşezăminte filantropice în care alături de mama sa Emilia şi de sora sa mai mare, care l-a atras către viaţa creştină - Macrina cea Tânără - a alinat durerile semenilor: văduve, copii săraci, bătrâni neajutoraţi. Pentru pragmatismul lui i s-a spus “un roman printre greci”…
(Va urma)
