Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Jean-Philippe Toussaint, "Să fugi!", Bucureşti, Leda, 2007, traducere de Emil Paraschivoiu


Spiritual, după ce fugi forrestgumpian prin această carte, te poţi gândi la… o religie a vitezei, în care trei video-evanghelii ar putea fi "Speed", "Gone in Sixty Seconds", "Run Lola run" (mai sunt şi altele, dar viteza memoriei mele prinde doar atât la minut!), dar mai aproape de adevăr ar fi să te gândeşti, atmosferic vorbind, sic, la un "Lost in translation" tratat quasi-camusian!

Japonia este aici înlocuită cu China, Algerul cu insula Elba, Scarlett Johansson este, de fapt, chiar o chinezoaică, în spaţiul mediteranean nu mai este o mamă moartă, ci un tată, şi mai ales o iubire care se străduieşte să învie, iubirea dintre personajul masculin narator şi Marie, europeanca..

"Lost in translation" apăruse în 2003, ca spirit filmul era al Sofiei Coppola, "aventura chinezească" din "Să fugi!" ocupă cam jumătate (aproape 2/3, după alte numărători) din cartea apărută în 2005, care a primit Premiul Médicis şi despre care Jean-Claude Lebrun, în "L’Humanité", scria: "J.-P. Toussaint ia în derâdere limitele convenţionale ale spaţiului şi timpului. Face să survină o lume în acelaşi timp vastă şi restrânsă, în care elementele disparate ale realităţii se încrucişează cu viziuni, fantasme şi angoase".

Culmea, tirania vitezei este mai mult în ţara asiatică: acolo se călătoreşte cu un tren de mare viteză între Shanghai şi Beijing, acolo, în capitală şi poate şi în suburbiile ei, are loc o cursă cu o motocicletă pe care sunt cocoţaţi trei călători, cu o urmărire misterioasă, acolo, în China, până şi dragostea are o viteză atât de mare încât trece înainte să se fi împlinit, măcar minimalist!

Filosofic, este o carte care meditează deloc plictisitor academic despre diverse relaţii între grabă, viteză, umanitate, moarte, alienarea sentimentelor, metamorfozarea energiilor care sunt sentimentele… Personajele sunt puţine, cât să le numeri pe degetele de la o mână şi unul dintre ele, tatăl Mariei, este mai mult mort, sic!

Deşi este destulă mişcare şi energie şi în partea a doua a cărţii, când personajul se întoarce în Europa, dar, totuşi, într-o provincială insulă, care a fost, între 1814 şi 1815, micul principat al lui Napoleon, totul stă sub imperiul vizitei unei bătrâne doamne: sunt funeraliile tatălui Mariei, este, parcă, prea cald, cortegiul funerar se deplasează, parcă, la infinit…

Obscura dorinţă a iubirii de a iubi, acea iubire de dorinţă pare să învie în final, în apele Mediteranei, dar se pare că aşa cum ceva nu este o pipă, nici aici nu este, de fapt, nici un mesaj.

La urma urmelor, poate premoniţia lui Toffler, că vom trăi din ce în ce mai repede, că vom fi ai tranzienţei, chiar se adevereşte: poate că într-adevăr ne îndrăgostim în fiecare zi, sau aproape, desigur, materializarea acestor iubiri e aproape imposibilă, exceptând, desigur aventurile de o noapte sau cum s-or mai numi acum, aventuri de o secundă, dar aceste poveşti ale efemerului îşi cer şi ele dreptul la existenţă, chiar dacă "pe fugă" sau stând sub semnul tiraniei ordinelor: Play! Spune chinezul, impasibil aproape ca destinul, cel care are grijă de narator, cel venit în China cu un pachet de bani. Aleargă, fă, fii, devino, comandamente atât de occidentale, dar care au invadat şi fostul univers zen (de fapt, idealizat de occidental), la urma urmelor (nu, nu confund China cu Japonia!), confucianismul este primul pragmatism al lumii!

Prefaţatorul cărţii, Alexandru Matei, observă că, spiritual, "fuga este o capcană", dacă vrei să te eliberezi de presiunile psihologice, trebui să stai: "A scăpa din strânsoarea momentului nu înseamnă a nu mai trăi, a nu mai avea reacţii, a te detaşa zen, ci a te detaşa de ceilalţi şi a-ţi reaminti mai puternic propriile senzaţii şi gânduri. Numai că, în loc ca această focalizare a propriului eu şi această minuţioasă observare de sine să alunece pe panta ruminaţiilor, ea derapează către în afară. Alunecă, dar nu pentru a cădea în sine, ci pentru a proiecta totul în exterior: după ce primeşte un telefon de la iubita lui, Marie, naratorul, abia desprins din braţele lui Li Qi, se simte brusc vinovat şi aruncat în afara seducţiei exercitată de aceasta. Dar nu insistă în confesiune, ci, pentru a semnala evaporarea vrăjii erotice, descrie lichidul sleit al unei beri, pe care, în urmă cu câteva minute, înainte să sune telefonul, o sorbea cu nesaţ alături de frumoasa chinezoaică".

Nu voi discuta acum despre gradele unui sentiment de vinovăţie, ci voi sublinia pur şi simplu Frumuseţea cărţii (aici traducerea lui Emil Paraschivoiu are probabil rolul ei!), frumuseţe hipnotizatoare, în care energia sentimentelor chiar te seduce!

Există un alt moment în carte, neglijat, parcă, de Alexandru Matei, cel în care Li Qi îi dăruieşte europeanului (un fel de Eliade din "Maitrey", dar, desigur, totul la viteză supersonică!) un flacon de parfum BLV, de fapt clipele în care descoperă în ce constă cadoul, în grădina unui templu din Beijing: "Era derizoriu, şi chiar un pic crud, să descopăr acest parfum acum, dar nu m-am putut abţine să nu fiu mişcat la gândul că, în ajun, la Shanghai, înainte de a mă fi regăsit, Li Qi (n. a.g.s.: mă duce cu gândul la savoarea fructelor de litchi) intrase într-un magazin cu intenţia de a-mi face un cadou (şi am simţit atunci acea plăcere atât de aparte de a şti că exişti în mintea cuiva, că te mişti şi chiar duci în ea o existenţă nebănuită). Am înclinat flaconul pentru a pulveriza puţină apă de toaletă pe mână şi am dus-o la nas. Cu strângere de inimă, am recunoscut atunci mirosul lui Li Qi, mirosul pielii ei şi al scobiturii gâtului ei - şi am simţit o senzaţia de fericire foarte dureroasă." (p.87-88)

Auto-măgulire sau/şi dragostea autentică sau măcar îndrăgostire? Mai contează când a ţinut atât de puţin, că s-a stat atât de puţin lângă Li Qi, câteva zile, sau când primeşti un telefon, când ţi-e China mai dragă, care te anunţă că un destul de bun prieten, tatăl iubitei de acasă (şi din una din cărţile care preced "Fuir"), a murit?

Gestul franco-belgianului, pardon, al personajului scriitorului franco-belgian (mai locuieşte şi prin Corsica, de unde îi este soţia), de a-şi părăsi acel dar în fântâna grădinii acelui templu, ne poate sugera multe, aşa cum se întâmplă cu multe dintre "întâmplările" volumului, dar ne aduce aminte şi de faptul că Zhang Xiangzhi, bărbatul chinez, este mereu cu ochiul pe el! Şi îi va spune iar, cu engleza lui stricată, înmânându-i cadoul recuperat: "Nu fuita!". Deoarece, găselniţa traducătorului, personajul pronunţa dont’t forget ca dont’t fuck it! Iar în română a rezultat "nu fuita!".

Şi, probabil, cartea sau încercarea este şi despre fuga amintirilor, a uitărilor, a micilor coşmaruri existenţialiste pe care ţi le dăruieşte viaţa în general.

Citit 894 ori Ultima modificare Miercuri, 25 Iulie 2018 13:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.