Valeriu Mititelu - "Acedia", Editura "Brumar", Timişoara, 2016
Desigur, despre depresie s-a tot scris. De la, într-un fel, Regele Solomon până la… Andrew Solomon, trecând pe la Sfântul Pavel, Evagrie Ponticul, Ioan Casian, Dante Alighieri, ajungându-se acum la Valentin Brăileanul, aka Valeriu Mititelu, poet ajuns la deplină maturitate literară, jonglând cu sine însuşi, plecând "aşa ca într-o aventură julesverniană", p.19, dialogând sau nu cu Păcatele capitale la care, din 2008, dacă nu ştiaţi, nu ştiu cât de oficial, Biserica Catolică a adăugat, ne învaţă demonul Wikipediei, șapte noi păcate și a publicat lista în ziarul Vaticanului, "L’Osservatore Romano": distrugerea mediului înconjurător, experimentele științifice a căror natură morală este discutabilă, manipulările genetice care duc la alterarea ADN-ului, consumul sau traficul de droguri, injustiția socială care duce la sărăcie, avortul şi pedofilia...
Predomină însă, la "acest" Valeriu Mititelu - despre un alt volum al său am scris cu mulţi ani în urmă - factorul estetic, implicit literar, cu ceva accent "psihedelic" suprarealist dada-tzara, pe la p.12 este o aluzie la "7 manifeste", "psihedelism" se numeşte partea I a cărţii, mai mult o introducere.
Aliatul său, Iubirea! Dar şi Luciditatea: "sunt doar un exemplar coborât dintr-o specie care/ a îmbătrânit înşurubând iluzii pe soclu", p.20. Coborât, coborât, dar având aripi să se înalţe deasupra speciei pentru a-i observa fără milă şurubăreala absurdă şi ipocrizia fudulă, prostia, imbecilitatea şi răutatea aproape ministeriale: "am atins paradisul/ 10.000 altitudine 10 ani risipit în plăceri"! Adevărul este că după ce-l citeşti "pe cioran şi încă vreo câţiva autori curăţei", prinzi şpilul, p.24, nu mai poţi scrie oricum, strigoiul unui Nabokov te poate pândi, te poate amăgi cu o adormire cu totul aparte, în poemul "nani nani": "mă buchiseşte răguşit/ mă bâlbâie/ moartea mea este o fetiţă/ însă ceva mai aparte/ ambiţioasă ar zice unii/ autodidactă/ ea ştie ce vrea chiar dacă gamele-i sunt străine/ istoria muzicii teoria şi contrapunctul rămân acolo ceva/ doar nişte flecuşteţe/ pe ea nu o sperie nicio scenă sau profesor de canto// bogdaproste iubito!// aşa zurbagiu mă iubeşte şi basta!/ pielea mea fină melodioasă carnea mea dulce sunt un fetiş/ draga de ea-mi rabdă gărgăunii şi aşteaptă să creştem/ maturizându-ne devenind compatibili în chestiunea cu viaţa/ cică vom avea pasiuni în comun/ când alte fetiţe îşi îmbracă păpuşile maltratând garderobele/ ea şade cuminte în mine uneori îmi zâmbeşte/ şi atunci - hopa! - gropiţele-i înfloresc în obraji/ mă tachinează îmi face cu ochiul discret/ moartea mea e o adolescentă cu tenul plin de acnee/ degetele-i sunt translucide şi tandre/ îmi pipăie mădularele mi le dă cu sacâz/ puful ei pubian de nimfetă-mi adună sângele/ - ghem de cheaguri şi fâşiuţe de vene/ pe care apoi îl scuipă amestecându-l cu gemete într-o sticluţă/ spânzurată de şold c-un şiret auriu// ghemuită în subteranele epidermei/ chicoteşte prin mine de când am ieşit dintre coapsele maică-mii/ cald ca o chiflă/ tăvălită prin seminţe de mac moartea mea-i o tânără castă/ palidă melancolică/ dependentă de studiu/ mă scânceşte mă mormăie/ mă lălăie mă bâlbâie/ face vocalize în faţa oglinzii/ şi mă cântă pe note aproape teatral"…
Rezultă (şi) un autoportret-oratoriu, ba poate chiar şi o schiţă de libret (deoarece, aşa cum bine observă Robert Şerban pe coperta a IV-a, avem şi Poveşti, dacă nu chiar Povestea!), un poem este chiar "poveste", cu "hristul" din fiecare ("impasibil" sau nu, p.38; "un hristos împietrit la nebuni", p.64), dar mai ales din el, Valeriu Mititelu, călcând destul de pomenita moarte, cu moarte: "dacă vreți într-adevăr să aflați ce s-a întâmplat/ probabil c-o să întrebați în primul rând unde m-am născut/ cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă cu ce s-au ocupat părinții/ înainte de nașterea mea și alte rahaturi d-astea/ gen David Copperfield//(...)", p.34-35…
Altfel de David Copperfield se dovedeşte a fi Valeriu Mititelu, un magician care prin cuvânt şi "vânătoare de sâmburi" încearcă miracolul învierii ("narcotic/ aştept să re(în)vii", p.56), dar nu-s toate vorbele la el (nici la oricare alt poet!), doar o imensă durere şi un veac pitic, rămâne doar "in memoriam Andreea Iulia" şi o fiinţă-plâns, lacrimi şi din "ochii cerbilor" (alt nume de poem dedicat Andreei Iulia), şi din ochii clovnilor: "două biserici noaptea şi ploaia topesc bulevardul/ iar măştile cad pe hârtia de turnesol// cris nici nu ştii cât curaj pot avea uneori clovnii" (p.40)
Ultimele două versuri citate fac parte din poemul "cris", personajul liric cu acest nume apărând de câteva ori… explicit, acestui personaj poetul fiind gata să-i lase toate poeziile.
Portretele colective sau, dacă vreţi, ale mulţimii, ale lumii, sunt astfel în continuă opoziţie individ-colectiv, apropo de condiţia poetului: poate să vină zgomotos "să îşi vindece isteriile ronţăite de fobii", p.23.
"Specialiştii în păcate" (nu neapărat literare, sic!) au ce au cu Imaginaţia, un atribut care poate fi seducător, un atribut incontestabil al poetului, capabil să realizeze o "recenzie la verbul a fi" care se poate încheia aşa, cu o anume răfuială cu maliţiozitatea: "am scos răul din mine prin arestul acestor nisipuri/ mișcătoare zăpezi de hârtie acoperă scârba/ să strig azi că mâine/ îmi e teamă să fiu vei spune și tu în anotimpul birjarilor/ dar ce frumos/ au înflorit la geam caii".
Finalul cărţii este aşa, nici lipsit de oarecare speranţă (într-o renaştere într-o altă lume, poate mai bună), dar nici prea optimist, tot în privinţa omenirii: "oamenii și-au construit fortărețe - case cu uși de metal/ în spatele cărora repetă obsedant declinarea la pers. I sg./ sau primesc la tv doza de execuții livrate-n direct// barabas se salvează mereu/ trăiască barabas!// lumea n-a fost făcută din turtă dulce/ zilele nu sunt din marțipan/ casa dragostei mele e-o coșmelie/ îmbâcsită și ea de glumele proaste ale trecerii lui saturn/ suflet mort de curvă/ trup înfrânt de înger// lumea asta nebună nu e a mea/ nu vreau nimic din lumea aceasta/ doar somnul mult somn// nu plânge mamă/ despică-ți pântecul și lasă-l pe vali să se mai ghemuiască o dată/ cuminte", p.77.
Într-o aproape altă ordine de idei, poemul într-un singur vers care închide "psihedelismul" este exemplar: "captiv în acest vers liber mă sinucid pe buzele tale" (p.16)
Cine ştie, a fi (numai) raţional poate fi un alt păcat capital!
