Diana Corcan, Apgar 10, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2019
Scorul Apgar este scala de la 1 la 10 folosită pentru evaluarea funcţiilor vitale ale unui nou născut. Se măsoară în primul minut de viaţa, apoi la 5 şi, uneori, la 10 minute: frecvenţa bătăilor inimii, amplitudine şi ritm respirator, culoarea pielii, reflexe musculare şi răspunsul la stimulii externi.
În spaţiul liric unde domneşte un triumvirat intrat în legendă (Angela Marinescu, Nora Iuga şi Ana Blandiana), Diana Corcan are principatul ei, asediat sau nu de vânători de vrăjitoare, fantome ale trecutului, unde un visceral (şi) neo-suprarealist continuă să-şi alimenteze fiinţa din realitatea care pozează în oniric, plantele-poeme asigurând şi existenţa unor „animale-metafore” care vor să fie martore, deşi poeta mărturiseşte că ar fi vrut să tacă, dar pentru aceasta i-ar fi trebuit mai multă credinţă:
„şi-ar fi trebuit să mă nasc altceva/ animalele mele se lasă rugate să scoată un sunet/ eu am atâtea cuvinte în organe sub piele/ că se aude când calc/ zdrăngănesc ca o legătură uriaşă de chei/ din care pierd câte una/ şi se descuie o uşă/ şi ies sistematic aceleași fiare mărunte care atacă/ hârtia/ fără frică/ încearcă/ să muşte.”
Într-un fel, dacă oamenii împrumută (şi etologic) câte ceva din comportamentul animalelor (sufletelor) cu care convieţuiesc, poemele Dianei se pisicesc, iubitorii de feline ştiu ce spun, a auto-biografie felină: „în sfârșit/ am reușit să m-ascund câțiva ani/ într-un loc/ dacă ar fi fost mai mult spațiu ar fi/ durat și mai mult/ cu o sută de pisici împingându-mă/ în coaste/ cu tavanul pe creștet cu o bandă la ochi/ ne jucam/ cine prinde șoricelul micuț care ne fuge prin sânge/ în înghesuiala aia/ n-aveai cum să te miști/ îi miroseam tot traseul și înnebuneam/ că nu-l prind/ o pisică/ mi se încurcase în cocul mare din cap/ o alta îmi înnodase din greșeală mâinile/ cu o coadă la spate/ altele mă înveleau ca o pătură groasă/ șoricelul zburda vesel/ mă gâdila foarte tare/ și pe mine și pe pisicile care se scărpinau/ să nu râdă…” (p.10)
Desigur, este o altă cale decât cea a lui Eliot, ca să nu mai spunem de pisicile aristocrate, „aristocrata companie a familiei mele”, la urma urmelor nu este mai nimic din atmosfera filmului cu Nastasia Kinski (Cat People, 1982), ori partenera lui Batman, poate Gerald Durrell ar fi cel mai complice cu lighioanele lui şi alte rubedenii, dar el era doar un foarte bun povestitor, deoarece nu numai pisicile sunt de găsit în bestiarul îmblânzit sau nu al Dianei Corcan, ba chiar am putea vorbi de un acvariu paradiziac sau de purgatoriu la care tot se uită cele 100 de pisici.
Crezând sau nu în metempsihoză, sau doar jucându-se (ludicul este deosebit de important în arta sa poetică, vezi şi joaca cu furnicile de la p.21), şi cu Brunhilda, Cleopatra, Eva Peron, Madonna, Pina, Angela Merkel, ca să nu mai amintim de marsupiale, un şarpe boa, câini (depresivi sau nu), pomi („sunt un fel de cireș – de salcâm mai bolnav”), furnici, caracatiţa oarbă, buburuza decupată, un cap de maimuţă, o pasăre cu aripi de cort, greierii, mormolocii, melcii, „sălbaticul leu” care „aruncă cu furie deșeul din oase/ se naște copilul divin al mortului meu/ în jucării de silabe în rânduri care se lipesc între ele/ în pagini care atunci când se cheamă/ ajung și ele niște păsări subțiri de hârtie pe cer/ se lăfăie o secundă pe-o parte/ și cad aiurite.” (p.31)
„Copilul-carte”, poate carte reîncarnată, arată bine, foarte bine, îngerul său ocrotitor nu este chicios, precum cel din poemul „Încercăm să rezistăm noului val de scumpiri”, Diana Corcan este aici un fel de Sarah O’Connor din seria „Terminatorul”, spune „îmi fac drum cu pistolul”, strigând: „mi-aș dori să scriu o carte cu poetul/ acela/ care înțelege totul/ ar fi un poem care ar înghiți tot/ un supra-poem care ne-ar ucide pe amândoi/ deodată/ și-ar angaja nu orașul ci lumea întreagă/ în drumul acesta pe care îl vom construi/ amândoi/ din aer și zahăr și drog - mărunt înșirat pe o ață…” (p.37)
Robotul este şi nu este: „eu și această mașinărie de tablă/ sunt momente/ când simțim la fel/ și eu și ea trecem peste lucruri fără să ne/ învinovățim/ atât de energice/ cu sentimentul că vom depăși/ cu aceeași nerăbdare pe față/ tot drumul”, estetica inumană sau post-umană este atentă cu scriitoarea. Poate fi o „capcană”, titlu de poem, suspansul este asigurat, ultra-existenţialist, poate urma o fugă, o camuflare: „eram o precupeață de/ vorbe și de vise sparte/ pe o mare/ la fel de puțin/ de adâncă/ și ce stupid/ făcusem o gălăgie îngrozitoare/ spărsesem tot/ murdărisem piața cu sânge/ pătasem cu sângele meu și aerul și pământul/ și acum mă desprindeam…” (p.40)
În desprinderea sa aproape milosformaniană Diana Corcan poate să-şi prezinte „opera” şi aşa: „poezia aceasta vine din urmă/ din multe vieți – consumate în multe feluri/ și în multe orașe – a existat câte o mână/ care cu siguranță scria/ și un om care nu știa decât să se joace cu litere/ începuse o viață și-o lăsase să fugă/ își închipuia că de acolo de sus de la el se vede/ pământul/ tancuri și tancuri – treceau printre degetele care/ se lipeau de hârtie/ să scape.” (p.16 - acum n-aș mai putea scrie nimic)…
Între un „holocaust… prea intim” şi promovarea pe internet, Diana Corcan alege, de fapt, antropologic, să studieze „geologia făpturii”, promovând Statele Unite ale Vânturilor („poți să reciți imnul vântului care/ vomită aer zâm pe toate nările – pardon!”, p.24), calofilia şi anti-calofilia curtând incorectitudinea politică, dar şi dispariţia formelor…
Într-un fel, Diana Corcan scrie pentru acel viitor tulbure care încă ne aşteaptă, cu terminatorii care se inventează nu de azi, ci vin din trecut: poate cartea este chiar scriitorul – „dacă tot am făcut-o/ poate-ar fi trebuit să mă nasc/ un ceva cu tehnologia la el cu un ochi mare pe frunte/ c-un automat înfipt în coadă/ care să țăcăne întruna/ vorbe/ asta e!” (p.44)
Despre poezia (quasi) distopică a Dianei Corcan, aluzia la „portocala mecanică” din „am greşit tot ce era de greşit” nu este întâmplătoare, ochiul enorm al Fratelui Dumnezeu scormoneşte peste tot, vineri, la orele 17.00, mai pe larg, când se va lansa cartea la Librăria Alexandria, de lângă noul sediu al Primăriei. Invitaţi speciali: Cornel Gingăraşu şi V.Cilincă. La ora când „s-a terminat cu exercițiile de supraviețuire prin artă”, literatura va dovedi că nu este doar o artă.
