Aura Christi, Ostrovul Învierii, Editura Ideea Europeană, București, 2019
La Salonul literar Axis libri, manifestare culturală care are loc în fiecare joi la Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”, pe 21 februarie a fost lansat şi cel mai nou roman al Aurei Christi, redactor-şef la „Contemporanul. Ideea europeană”, roman în versuri, a cărui principală caracteristică ar fi o anume filosofie mistică, în cea mai bună tradiţie a genului.
Chiar în anul în care se împlinesc 300 de ani de la publicarea primului roman englezesc, celebrul „Robinson Crusoe”, avem privilegiul de a poposi „naufragiind” meditativ într-un alt Ostrov miraculos (mai ales din punctul de vedere al artei cuvintelor! Şi ne putem duce cu gândul şi la Michel Tournier care a reinterpretat legenda magistral în „Vineri sau limburile Pacificului”), care poate aminti şi de un film celebru rusesc, considerat a fi „o artă a rugăciunii”… Artă a rugăciunii vom întâlni şi aici, în acest roman exemplar, care va marca o anume epocă, a unei anumite renaşteri literare. Din multe puncte de vedere, cel de-al doilea roman în versuri al Aurei Christi este un roman-psalm, cum am mai spus-o şi cu alt prilej.
Întorcându-ne la Mitologia Insulei, fără a coborî până în mitologia greacă ori operele homerice, unde componenta mistică este de altă natură, putem să ne ducem cu gândul la un alt mare mistic, Ibn Tufayl sau Abentofal sau Abubacer, el fiind cunoscut şi sub aceste denumiri, unul din marii gânditori arabi andaluzi, care, se pare, surprinzător sau nu, l-ar fi influenţat pe Daniel Defoe la scrierea romanului său cu cel mai celebru naufragiat…
De la Ibn Tufayl s-ar fi păstrat o singură carte, considerată o capodoperă a misticii medievale: Hayy bin Yaqzan (Cel viu fiul Celui treaz), care este povestea unui om care crește singur, pe o insulă pustie, din fragedă pruncie până la adânci bătrâneți. Cunoscătorii spun că i-ar fi influenţat pe Maimonide, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Descartes, Spinoza, Leibniz şi de aici pe Daniel Defoe, direct sau indirect.
Nu ştiu dacă Aura Christi a ştiut despre cartea andaluzului, dar se poate face o minimă legătură, poate nu decisivă în ceea ce priveşte afirmaţia mea că Aura Christi este unul dintre cei mai mari, mai importanţi poeţi mistici ai lumii, contemporană cu noi! Dar „unitatea transcendentă a religiilor”, la care se referea Frithjof Schuon, apropie pe marii mistici, dincolo de timp şi spaţii. Scria în acel roman mistico-filosofic Ibn Tufayl, în traducerea Gretei Tartler:
„Acţiunea” romanului Aurei Christi are loc pe hotarul dintre lumi, fluturii au chiar o importanţă crucială, cel puţin în prima parte a cărţii, intitulată „Arderi de tot”, unde Totul pare să fie scris cu Literele de Foc ale unei pasiuni dogoritoare („Mi-ar plăcea să scriu cu litere de foc!”, p.53), de „Jarişte” supremă, la temperatura la care Soarele se joacă cu sine însuşi. Subliniază Poeta în poemul „O, nu ieşi”: „Măsor/ întunericul, ai scris pe vremuri./ Câţi secoli au trecut de atunci!/ Eşti vie; nu ţi-e teamă. Eşti cea/ mai frumoasă dintre femei. Eşti/ singura femeie care... Tremuri.// Tu ai suflet de fluture.”
Simplificând, pentru prima oară, este o carte de suflet nu numai pentru suflet, ci, abisal, pentru sufletul sufletului…
În partea a doua, „Rugăciunile serii”, în contrast, totul este supus Răcelii de dincolo şi dincoace de toate, unei Păduri întunecate, elementului acvatic, lacului misterios (aici este cel mai neo-romantic, ca să nu spunem şi despre goticul subtil), Frigului, Tristeţilor, iernii mai apoi, Zăpezii. Poeta ne apare ca o Elsa din „Frozen”, regină care poate vrea Totul, care poate atrage Totul, care vede Totul, neuitând însă Taina („În taină totul e limpede”, p.191) şi Povestea, mai ales când „Poveste-i totul”, titlu de poem dinspre final de carte.
Poem poate exemplar, cum multe altele sunt, pentru Partea a III-a, intitulată „Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei”, unde accentul care încearcă să unească Focul cu Apele (deşi începe tot sub semnul Iernii, dar o iarnă paradoxală, „aprinsă” de iubirea mai presus de orice iubire, unde „se arde” şi este „o jarişte de pomină”…) cade pe invocarea acelui Dincolo de viaţă şi de moarte, atât de nietzschean, deşi mai există un Friedrich invocat în carte, Hölderlin, din care se citează la un moment dat, „Orbeşte azvârliţi/ Dintr-un ceas în altul,/ Ca apa din piatră/ În piatră căzând,/ Mereu/ în abisu-ndoielii...”
La pagina 190 (din manuscris) se zice de acel „departe de viaţă, departe de moarte”, care poate fi „între lumi”, unde „totul e belşug, împlinire şi misiune”, Iubire Absolută care poate fi Linişte, Liniştea-Ostrov.
Este o continuare sui generis la „Geniul Inimii”, celălalt roman în versuri al Aurei Christi, „Ostrovul învierii” fiind, din multe puncte de vedere, o continuare firească a „Geniului…”, carte subintitulată „Cartea iluminărilor mele” („Ostrovul” este „Cântarea cântărilor mele”!), despre care Mircea Braga scria, printre altele, că stă „sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării şi al efortului de a înţelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peşterii lui Platon.”
Sau, spunem noi, în scorburile pomilor vieţii, cunoaşterii, al binelui şi al răului!
Într-o aproape altă ordine de idei, dacă Kierkegaard, la care se raportează Mircea Braga, a părăsit-o pe Regine Olsen pentru Absolut, Aura Christi păstrează Omul Iubit în acest drum al său, îl recunoaşte ca pe o Adam-Necesitate, dezvăluind din mister doar atât cât permite Poezia Absolută.
Să fie puritatea paradisiacă, Inocenţa, Candoarea, regăsirea lor, toate acestea la un loc, ca zâmbetul unui prunc abia născut, poate a Pruncului care revine, abia dormit la sânul îngerului ocrotitor? Dincolo de orice „scandal metafizic”, la care se bate apropo în „Geniul inimii”?!
Din acest punct de vedere, reducţionist, simplificând pentru a doua oară, la maxim, poate chiar banal, se poate afirma că „Ostrovul” este o oglindă magică a Tot ceea ce poate fi între Abis (vezi şi Hölderlin mai sus!) şi (Re) naştere.
Cum spuneam mai sus, Totul poate fi poveste, umbra Zeului Pan îndulceşte Dogoarea, Jariştea, îmblânzeşte Răceala, dar Totul poate fi relativ, şi relativ şi neverosimil (p.204-205).
