Alt titlu al cronicii ar fi putut fi „Singurătatea dintr-un lacăt părăsit pe o poartă a raiului”. Aceasta pentru că simbolicele lacăte ale condiţiei umane apar şi în poemul care dă titlul cărţii, primul de altfel din volum, dar şi la pagina 14, în poemul „Lângă un cer netrăit lângă tine”: „În dimineaţa condamnării mele eram flămândă/ doar lacrimile au mângâiat cele două linii din palmă// păsări s-au zbătut să numere pomii în floare/ acum nu-ţi pot rosti cuvântul mamă/ deşi e pregătit de ieri// întunericul lipit de tălpi se aşază/ lângă-mi tristeţea de orfană/ fără să mai dezlege dimineţi fără nume// copilăria mea a devenit un strigăt/ numele tău se odihneşte lână lacătul părăsirii// a rămas doar o fotografie într-un sertar/ şi culori agăţate pe sârmă/ lângă un cer netrăit lângă tine”…
Dar şi pentru că zeiţa Singurătăţii, care o fi ea, huzureşte în aceste poeme care sunt cât o carte de… despărţire meta-fizică.
Cartea Amaliei Rodian este şi una a unei Tristeţi enorme, într-un fel chiar poeta, prin noul nume literar ales, până mai în Ieriul fericirii aproximative semnând Marilena Apostu, fiind o nou născută a acestei Tristeţi, care, mamă fiind, îşi cântă/cheamă şi prin poetă tatăl-Euridice-Orfeu!
Tehnic, volumul este împărţit în trei părţi: „un plâns de copil”, apropo de nou născuta de care vorbeam mai sus, cu toată „tristeţea sa de orfană”; a doua parte: „ziduri fără ferestre”, psihedelic oarecum; a treia parte şi cea mai consistentă, ca număr de pagini, de la 29 la 79, fiind „precum doi fluturi rănile noastre”…
Oricum, sunt „prea multe ziduri”, p.11, există sentimentul zădărniciei frumuseţii răsăriturilor care „intră într-o gutuie”, există o tensiune existenţialistă unde un modernism bine calibrat, şi cu un ecou simbolist bacovian, şi chiar un meta-modernism discret, „trădând” lecturi de calitate, se întrec în a defini noua fiinţă, care îşi aduce aminte: „Într-o duminică cu soare negru/ pe tatăl meu l-au acoperit cu pământ/ cuiele bătute-n sicriu le port…// sunt o copilă nedorită de nimeni”…
Morţii i se acordă în această dramatizare lirică, fatidic, un rol important, demn de mai de mult menţionatul Joe Black, cu ea şi terminându-se, la propriu şi la figurat, cartea: „ascult cum umblă ninsorile prin şoapte/ ce ticăloasă este moartea disperată pe prag!” (p.79)
Moartea sau… Netrăirea, suspendarea clipelor deja trăite cu oamenii dragi! Un poem se intitulează „Știu că moartea se plimbă cu umbra pe umăr”: „Oasele mele au început să se teamă de tristețea scursă/ știu că moartea se plimbă cu umbra pe umăr/ în fiecare dimineață/ umblă prin iarbă iubind femeia cu umerii prea strâmți/ când trece pe la cimitir râde de mine/ în praful uitării trăiește cât fluturii bătrâni/ se aude cum tușește/ scuipă semințe golite de frică/ e tot mai înverzită iarba îmblânzită de ea…” (p.39) Altundeva „moartea râde în hohote/ când desenează nebuni ce sângerează în vrăbii” (p.41)
Evident, poeta este conştientă că Arta are şi rolul de a înfrumuseţa… Realitatea: „Încerc să fac moartea mai frumoasă” scrie Amalia Rodian, dar nu oricum, oricând, ci rememorând şi prin publicare, atunci când i se apropie de cel drag: „Încerc să fac moartea mai frumoasă/ atunci când iți dă târcoale// murim cu mâinile în buzunarele cusute/ în timp ce crinii cei roșii plâng pentru tine// iar ploaia se așază pe sârma din balconul meu/ altădată pictam împreuna vise cu aer de mușcată amară// pe un petic de pânză fluturii își fac felinare/ dragostea lor neagră e adunată de la Dunăre…” (p.46)
Poveştile lirice sunt „răvăşite” (p.48), dar Alegerea, asumarea… Păcatului sunt hotărâte: „Azi am ales să fiu femeie/ să miros a lapte, a măr și a moarte/ să fiu o coastă nerostită ca un păcat.” (p.54) O altfel de Ană a lui Manole este şi ea asumată, visată, poate dorită, atât la paginile 23, 24, 25, par exemple, dar şi la 68, în „Târziul înveleşte cu sete un plâns”: „Trupul meu îl las la poarta bisericii tale/ îl găsești în trunchiul copacului/ târziul învelește cu sete un plâns/ în timp ce-mi vorbești despre moarte/ felinarele împrăștie tăceri/ în fiecare pantof rătăcit/ ca un copil într-o chilie de sfânt aștept/ mă tem de cuvinte neștiute/ îngerul îmi coase uniformă/ teama trăiește în mersul meu/ frica tocmai ce-a pus cătușe peste mâinile care scriu/ despre târziul pictat cu întrebări/ cuvântul miroase a spaimă dospită/ e zbârcit ca trupul epilepticilor/ galbenul ce nu poate minți frunzele/ răstoarnă din tomberoanele tristeții/ cântecul ce-a uitat să mai vină/ iarba călcată pe ascuns/ a strâns într-un corset ridurile strecurate/ somnul păsărilor e tot mai zidit”…
Este un „înger necesar”, uneori „istovit”, purtând câte o femeie în lesă, îngerii sunt simţiţi, sunt „văzuţi” cum „ pictează o cămașă subțire de noapte/ și măsoară singurătatea în odaie/ silabe rupte-n fâșii au gust de viață împușcată// povara numelui meu o port cu disperare pe umăr/ ninsori ce se dezlipesc de pe buzele tale/ îmi vor coase cu fir de cerc astupat retina”… (p.77)
Între această povară a numelui (cu care vom fi strigaţi la judecata de apoi, probabil) şi frumuseţea retrăirii momentelor cu adevărat de rememorat dintr-o viaţă, poeta întâlneşte şi Luciditatea: „Ziua nu-şi aminteşte de ieri e un crud adevăr”, strigătul poate fi în zadar, ca în poemul „Te strig”: „Să risipesc dimineața lustruită pe dinăuntru/ e ora când macii intră în verdele pierdut// târziul se așază cu sete peste mâinile care scriu/ minutele care au plecat au zăvorât înțelesul/ în trupul zarzărului din dreptul ferestrei mele// e ziua care aude cum plânge cerul bătut în cuie/ al unei duminici fără sfârșit” (p.69)
Deseori picturală, Poezia Amaliei Rodian este şi „carne” care „caută căldura versului” omului dispărut, poet şi el prin destin, este şi „frică” lovind „fără milă pereţii/ toamna-n oglindă se sparge în ţăndări// pe buzele mele îngerul a ruginit/ şi nici măcar nu ştiu/ cum să ies din lacrima aceasta/ care tot mai tare mă strânge”…
Ană rămasă fără Manole (titlu de poem: „În șoldul Anei ai zidit un cântec”), închisă în zid de lacrimi de potop personal, copilă orfană, poeta concepe maculat de-un tragic omenesc prea firesc o arcă, un pui de arcă-fiinţă, o catedrală plutitoare, cât o coajă de nucă, poate, încă fără nume, dacă nu este cel vechi, sau cel nou, unde fiecare cititor îşi poate salva măcar o iubire, de taină sau nu: „Pe urma paşilor/ împinşi în frunze/ plâng cu ochii mei de acum// privirea ta e un lemn dulce/ ce mă aşteaptă/ în catedrala înălţată de cuvinte// până când luna urcă un deal verde/ pe umărul tău stâng// oare vom rămâne/ doar intenţia degetelor?”
Şi poate va trimite Dumnezeu „o pasăre de sârmă” care să „umple zilele până la refuz”… Cu măcar o certitudine…
