"Zdrastuyte", zic. E singura vorbă pe care o ştiu în „engleza Estului”. „Zdrastuyte, khorosha lyudyna!”, îmi răspunde barmanul. Eram de ieri la Novoselscoe, cum scrie în ucraineană la intrarea în localitate - Satu-Nou, pe româneşte, că e sat românesc. Îmi făceam curaj să mă întâlnesc, cât mai târziu cu putinţă, cu Ştefan Blănaru. Bunul meu prieten, directorul şcolii, lăsase cheile, îşi abandonase maşina în curte - un Trabant obosit încă de la fabricaţie - şi trei zile după înmormântare nu mai fusese văzut de careva. Apoi ieşi, tăcut, pe străzi. Sigur, nu arăta ceea ce se rupsese în inimă atunci când motocicleta aceea alesese, din atâta loc liber pe şoseaua lată, să intre în viteză peste Maria, spulberând-o de pe trotuar. Fiica de 21 de ani a bunului director de şcoală murise apoi în drum spre spital! Isprăvise facultatea şi îşi făceau cu toţii planuri pentru nunta din toamnă. Dar nu mai era cazul…
Eram de un ceas cu o votcă în faţă, în bar, când mă găsi Vasile Bocu, şeful de post din satul Răspăr. Mă găsise şi aici, deşi nu prea credeam că face el mare ispravă ca poliţist: publicase chiar… o carte de versuri. Cum adică, şi poliţie, şi poezie?! Însă de împrietenit, ne împrietenisem bine. Zice că o să treacă mai des şi prin Galaţi, pe la mine, după ce or să-l dea afară de la post. Vorbeşte prea bine româneşte şi nişte şefi cică nu îl înţeleg ce spune…
Când Vasea, cum îi spuneam noi lui Bocu, intră în bar, parcă luându-mi urma precum ogarul, nu mai era negru la faţă, aşa cum îl văzusem ieri dimineaţă, când sosisem în ospţie în Satu-Nou. Comandă şi el un pahar de tărie, deşi era zăpuşeală, se vede că, la fel ca şi mine, avea destul frig pe dinăuntru!
„L-am făcut să mărturisească”, îmi zâmbi. „Pe cine?” „Cum „pe cine?” Pe criminal.” Şi îmi povesti totul de-a fir a păr. Cu o noapte înainte, auzi bătăi în poartă. Vasea deschise şi în poartă era unul Vanea, bodyguardul lui Broască. Broască ăsta-i şeful unui clan baban, cu afaceri negre şi gri prin tot raionul. Nu-l pot dovedi, dar măcar îl incomodez. Zice Vanea: „Poftiţi la poartă? Şefu´ mare vine cu pârjoalele, cu blineli, cu chiperi, Gheorghi aduşi un deca di vin, dacî sî poati.” Şi s-a putut… Dacă nu ieşea, tot puteau intra peste el. Şi erau trei! Ghiorghi deschise portiera şi Broască coborî, apoi trecu pe lângă poliţist şi intră în curte. Se aşeză fără fasoane sub nuc.
(2)
Şedeau sub nuc. Vântul clătină crengile, iar alicele verzi din teiul de lângă streaşină începură să cadă – bum-bum-bum! – pe tabla veche a casei bătrâneşti. „Gospodin Bocu, matali mi-ai adus cam multi pagube! A trebuit să fac noaptea ceea ce cu vechiul şăf di post făceam la lumina zilei. Am plătit oamenilor mei şi spor di noapti. Da´ n-ari a faşi!” „Văz c-ai tocmit pârâcoşi cari să scrie reclamaţii falşe către şefii miei. Da´ n-are a face”, răspunse şi poliţistul. „Acuma o să am grijă să nu mai scrie nimeni! Dacă ti schimbî pi matali, cari nu eşti cu corupţia, şi vine altul, poati să mă coste şi mai mult decât orili dă noapti.”. Şi mafiotul ciocni: „Davay povezet!” „Hai noroc”, zise şi poliţistul. Broască dezveli ceva din ziar ziar şi îl pofti, ca să nu bea pe inima goală: „Poftim, ia cu tokmaji!” Apoi se aplecă peste măsuţa din melamină „Uiti ––, pentru paci întri popoari, ca sî ni hii bini la amândoi, am să-ţi spun cini a isprăvit-o pe fata profesorului. Îl chiamî Valerii Garizan, îi dintr-un de cătun nu departe de oraş Ceadîr-Lunga, o să-ţi arate exact Vanea. Ţi-l împrumut, dacă vrei, vorbeşte şi găgăuză…”
Bocu nu avea autoritate în Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, aşa că îşi echipă subalternul şi pe un văr cam în stilul lui Vanea, care îi însoţi: ghiuluri, lanţ de aur, haină de piele, pălării de moşi, ochelari negri, ca americanii. Vărul îşi desenă cu creion chimic un tatuaj cu o hârcă, pe mâna stângă, iar pe degete scrise „MOARTI” – pe degetul mare îngrămădind două litere, la fel cum se îngrămădiră după ce-l ridicară pe găgăuzul ăla. „Măi, Vanea, frânghie ai luat?” „Haraşo.” Găgăuzul se zbătu, dar Vanea îi trase ca din greşeală un cot la ficaţi. „Măi Vanea, se supără Bocu, da´ ăsta-i bolovan sau ce?! Vrei să iasă cadavrul afarî?!„ Garizan se smunci: „Pomiluy, pozhaluysta! Milă, vă rog!” Dar Bocu zise iar: „Şi funia-i subţire, o să-l cam jeneze la gât până-l înecăm!” Garizan începu să plângă: „Pozhaluysta, vreu la poliţie!” „Ăi vrea tu, da´ şefu îi supărat c-ai omorât fata lu´ mladshiy brat Blănaru!” „Nu vrut omorât la ea, vrut numai´ spariat rumânca! Şi numai´ puţin vrut rupt la ea…”
L-au înregistrat pe şest, apoi l-au dus la post, să semneze. Când a văzut că Bocu îşi pune cascheta, criminalul începu să dea cu capul de birou. Acum, prietenul Vasea avea nevoie de mine, să-i spun eu profesorului cine îi omorâse fetiţa. El, ditai poliţistul, se sfia să-i spună – cine ştie dacă nu-l arunca şi mai rău în iazul lacrimilor! Ei, la ce te poţi aştepta de la un şef de post care scrie şi versuri?
(Sfârșit)
