* Istorie şi sfinţenie *
Betleem (în ebraică se tălmăceşte Casa Pâinii) nu a fost întotdeauna un loc atât de căutat de pelerini.
Actuala Biserică a Naşterii Domnului a devenit loc de pelerinaj după cel de-al IV-lea veac, după ce Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena au luat hotărârea - după Edictul de la Milan din 313 - să meargă la locurile Sfinte şi să scoată la iveală mărturiile despre Naşterea, propovăduirea, patimile, răstignirea, Învierea şi Înălţarea la Cer a Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel care a adus lumii o nouă eră, o viaţă nouă.
Cei doi Sfinţi Împăraţi, socotiţi de Biserica noastră „Întocmai cu Apostolii”, pe la 326 au ridicat deasupra peşterii din Betleem un Sfânt Altar, unde astăzi slujesc ortodocşii greci şi care constituie punctul central de pelerinaj şi pentru noi creştinii ortodocşi.
Mozaic din veacul IV
Biserica Naşterii din Betleem este cel mai vechi sfânt locaş din Ţara Sfântă, loc plin de sfinţenie şi istorie.
În veacul al VI-lea, Împăratul Justinian cel Mare (527-565) a rezidit această biserică pe la anul 530. A păstrat însă frumoasele mozaicuri din veacul IV, din timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi ele se văd şi astăzi.
Actuala Biserică se sprijină pe 44 de coloane; sunt patru rânduri de coloane (în stil corintic) a câte unsprezece stâlpi, pe unele coloane se mai păstrează şi astăzi reprezentări iconografice cu Maica Domnului şi Sfinţii Apostoli.
Acest sfânt locaş a suportat prin veacuri transformări şi restaurări. Zidirea de astăzi este în mare parte cea din vremea Împăratului Justinian.
Naosul este împărţit în cinci nave longitudinale şi se intră în Biserica Naşterii din Betleem prin „uşa pocăinţei”.
Actuala uşă este mult mai mică faţă de cea din vremea împăratului Justinian (ea se observă fără mare efort) care a fost micşorată dintr-o necesitate şi din instinct de apărare, fiindcă desele năvăliri ale soldaţilor arabi ar fi supus sfântul locaş la mari distrugeri, cunoscută fiind predilecţia islamicilor de a intra în bisericile creştine călare pe cai.
„Uşa pocăinţei”
În timp, Sfinţii Părinţi au numit uşa Bisericii Naşterii Pruncului din Betleem „uşa pocăinţei”. Pentru a păşi într-un asemenea loc e nevoie nu numai să te înclini ca să poţi intra, dar e nevoie şi de smerenie, de credinţă şi de ajutor de la Dumnezeu.
Coborând în istoria acestui loc sfânt al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, vom înţelege că Dumnezeu - Cel care S-a coborât pe pământ pentru ca pe om să-l îndumnezeiească - nu a părăsit nicio clipă acest loc binecuvântat.
Tradiţia spune că în cel de-al VII-lea veac (în 614), când perşii (conduşi de împăratul Chrosroes) au năvălit în Ţara Sfântă, puternic impresionaţi de reprezentarea iconografică a celor Trei Magi (care poartă haine persane şi despre care ştim din Sfintele Evanghelii) - însuşi împăratul persan a dat ordin ca biserica să nu fie distrusă.
Astăzi, Altarul armenilor este închinat celor Trei Magi. Sfântul locaş nu a fost distrus nici mai târziu, în 639, în vremea lui Omar, nici în 1009, când prin decretul lui Hakim, se dăduse ordin ca bisericile creştine din Ţara Sfântă să fie dărâmate.
Paradoxal, cele mai mari distrugeri s-au întâmplat în vremea Cruciadelor, când multe dintre mozaicurile cu reprezentări iconografice au fost dislocate şi transportate în ţara de unde au pornit ideile cruciadelor, în Italia...
Betleemul ca spaţiu al Întrupării a fost locul în care s-au nevoit mulţi din Sfinţii noştri, între aceştia şi Fericitul Ieronim (în Biserica din Apus este considerat sfânt) care a tălmăcit aici Biblia Vulgata şi el odihneşte într-o peşteră din Betleem.
Astăzi, Câmpul păstorilor nu mai există în imediata apropiere a bisericii, fiindcă aglomeraţia urbană a unit Ierusalimul cu Betleemul, chiar dacă sunt despărţite printr-un zid ce poartă urmele disputelor sângeroase.
Dincolo de dispute, de incendii şi chiar de furturi, acest sfânt locaş a rezistat prin milenii. Din 1852, Biserica Naşterii a fost încredinţată grecilor ortodocşi, cât şi romano-catolicilor şi armenilor.
Sfântul Evanghelist Ioan, „Apostolul cel iubit al Domnului”, şi contemporan cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia sa aduce dimensiunea cerească a Fiului lui Dumnezeu, numindu-L Lumină a lumii şi „Pâine Cerească”. Şi „Pâine spre fiinţă” ne este nouă Hristos de două milenii.
De la pâinea firească, la „Pâinea Cerească”
În ansamblul călugăresc de la Betleem - Casa Pâinii - există şi Grota Pruncilor ucişi de Irod, dar şi de alţi împăraţi persecutori ai creştinilor care i-au urmat.
Regele uzurpator Irod cel Mare (Idumeul) a aflat de la cei Trei Magi că în Betleemul Iudeii S-a născut Iisus Hristos - „rege al iudeilor” (Matei 2,1), motiv pentru care a dat ordin ca să fie ucişi toţi pruncii de la „doi ani şi mai în jos”.
Şi „plângere şi tânguire multă” s-a auzit atunci în Israel, aşa precum prevestise prorocul Iezechiel (18,30).
Aşa au fost ucişi toţi pruncii din Betleemul Iudeii şi din vecinătate, însă noi ştim din evanghelie de la Îngerul Gavriil că Pruncul abia născut era în grija lui Dumnezeu Tatăl care i-a vorbit lui Iosif să fugă în Egipt.
„Ridică-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare” (Matei 2,13).
Faptul că magii, la întoarcere spre Persia l-au ocolit pe Irod, bănuiala şi nebunia l-au determinat pe regele Irod să ordone uciderea pruncilor.
Pomenirea acestui eveniment îl facem în Biserica noastră pe 29 decembrie, imediat după Naşterea Domnului, şi el aminteşte o pagină neagră din istoria creştinismului care s-a produs din neputinţele omeneşti ale împăratului Irod.
Acest rege - Irod cel Mare - vasal al Romei, şi-a dobândit scaunul prin uzurpare şi crimă. Bântuit de bănuieli şi fel de fel de urzeli, el a ordonat chiar uciderea a doi din cei zece fii ai săi.
Grota pruncilor ucişi din Betleem este un loc ce cheamă prin veacuri la rugăciune şi la reflecţie.
Betleemul Iudeii, Viflaimul cum cântăm în colindele noastre, rămâne pentru noi creştinii un punct de reper cu corespondenţă în realitate.
Prin credinţa adevărată noi, creştinii, credem şi mărturisim că această „Casă a Pâinii” fireşti, văzute, este o prefigurare a celei viitoare, El este „Pâinea Vieţii” (Ioan 6,35); Hristos este „Cel Care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6,33).
Text şi foto: Maria Stanciu
