Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Andrei Velea, #Agora, Editura Brumar, Timişoara, 2018


„Proiectul IV Romane” a început în vara aceasta un turneu prin ţară de prezentare a „produselor literare” rezultate în urma desfăşurării sale, trecându-se prin Bucureşti, Braşov, Sibiu, Brăila, toate acestea evenimente coincizând cu (desigur, şi câştigarea Wimbledon-ului de către Simona Halep; la propriu, la Braşov lansarea în librăria Humanitas având loc imediat după victoria româncei!)… o ispravă care nu a trecut chiar neobservată: un club de fotbal și-a schimbat denumirea în „Flat Earth FC” deoarece patronul crede că pământul este plat!

Când în politică intră astfel de… „patroni”, o societate sănătoasă nu poate avea decât nişte reacţii care să anunţe o grabnică însănătoşire sau… o moarte, pardon, criză, din care se iese, din fericire, la un moment dat, chiar dacă asta poate dura şi veacuri!

Scriam în altă parte că „nebunia zilelor noastre transformă parțial cartea lui Andrei Velea într-un roman politic, dar unde Iubirea pare să învingă toate mizeriile ascunse sub preșul construirii României europene! În literatura de gen, se va consemna că evenimentele repovestite pe înţelesul tuturor au vizat o anume provincie, care poate fi magna sau nu!

Scria şi Doru Căstăian despre „#Agora” și autorul ei: „Andrei Velea este un poet al cotidianului, un observator atent și critic, un prozator care adună improbabil, în același spațiu narativ, obsesiile pentru istorie, prezent și dragoste. O călătorie intensă și adictivă, la capătul căreia vă veți simți mai bine situați atât în istorie, cât și în afara ei.”

Andrei Velea, care a încercat să intre șamanic și în pielea și ritmurile unui Jim Morrison (într-o carte de poeme, dar chiar şi prima variantă a romanului era îndatorată formaţiei „The Doors”, titlul iniţial fiind, dacă nu mă înşel, „Timpul ezitărilor a trecut”, după versurile din „Light My Fire”: The time to hesitate is trough/ No Time to wallow in the mire.”, care sunt păstrate ca moto), realizează și o satiră demnă de puterea de sinteză a unui Caragiale. O campanie electorală se sfârșește cu… pierderea unui candidat, dar şi cu descoperirea unui personaj care, într-un fel îşi pierde inocenţa… politică, mai păstrează ceva naivitate, poate visa (împreună cu scriitorul) și la o continuare a romanului, în care Iubirea poate rezista sau poate lua alte înfățișări…

De altfel, scriitorul declara în urmă cu ceva timp, întrebat despre proiectul său de roman:

„Un grup de tineri au oportunitatea de a forma o filială a unui partid nou, „de dreapta”, se cunosc la o bere și tot la o bere decid să îl susțină pe unul dintre ei pe un post de senator. Partidul lor se numește generic „Mișcarea Civică”. Chiar dacă fac parte dintr-o alianță cu un „partid mare”, nu e precizat niciun alt nume. Ceea ce mă interesează este, mai degrabă, să prind ceva din mecanismele care motivează și care demotivează un tânăr din ziua de azi să se implice în Societatea Civilă și, mai departe, în politică. Nu e vorba de politica mare, ci de cea „la firul ierbii”, a lui „2%”. Vreau să surprind acea stare de ezitare, de neclaritate, de tragere de inimă și de dorință de a schimba lucrurile, dar și de lipsă de convingere profundă că „se merită”. Într-un fel, pe Bogdan, personajul principal, îl ajută Mădălina să se decidă, o tânără pe care o cunoaște în contextul campaniei electorale. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste, care e urmărită de-a lungul cărții și care încheie romanul. Cheia cărții e dată de un „poem” misterios, „pescuit de pe internet”, care vorbește despre tânăra generație, despre aspirațiile, iluziile și deziluziile ei. Poemul, inspirat de „Howl” de Allen Ginsberg, traversează ca un fir roșu romanul fără a oferi vreo soluție anume.

Cum ar putea fi definită o victorie?, (nota a.g.s.: aşa numindu-se şi ultimul capitol, din cele şapte) Poate că victoria e o înțelegere mai bună a mecanismelor Societății Civile, poate că e câștigarea conducerii filialei în pofida pierderii alegerilor sau poate că e tocmai povestea de dragoste care devine punctul principal la încheierea cărții și face posibilă o viitoare carte cu centrul de greutate schimbat…”

Bref, fără a fi deloc naiv sau inocent în literatură, despre politică şi viaţa literară mai este loc de discuţii, Andrei Velea a reînviat quasi-post-umanist un strigăt socratic de bucurie, înrudit cu acel „Da” al eroinei Molly Bloom din „Ulysses”, dintr-un anume „preaplin”: chiar şi bucuria de a gusta dintr-o cupă de cucută de dragul Adevărului, bucuria de a te plimba prin ploaie, ca în ultima scenă a cărţii, unde se rememorează şi primii paşi ai iubirii, meditaţia împletindu-se şi cu o părere simpatică:

„Tot timpul ţi s-a părut superficial felul în care femeile se îndrăgostesc şi susţin că iubesc. Iniţial brusc, fără drept de apel, pentru totdeauna, implacabil, brutal. Pentru ca, apoi, să realizeze, cu aceeaşi inocenţă, că greşesc. (…) Ți-era greu să-ți răspunzi dacă ai fi participat sau nu la toată povestea legată de candidatura lui Cătălin dacă nu era ea, Mădălina. Blogurile și societatea civilă versus Mădălina... Nonsens! Cu formele și cu farmecul ei, cu implicarea și cu energia ei, Mădălina ți s-a dat din prima fără să-ți ceară nimic în schimb. Fără nici măcar să discute despre asta. Cât de mercantile îți păreau toate poveștile de dragoste pe care le mai trăiseși înaintea ei... Ceva trebuia dat pentru altceva... Era troc, nu dragoste! Doar pentru Mădălina renunțarea era ceva natural. (…)

Ați mers încet, încet pe strada Domnească. Frunze putrezite, mizerie, bălți. Centrul orașului… Nu vă vorbeați. Ai fi putut să-i povestești cele văzute în timpul zilei de votare, dar te gândeai că nu are nici un rost. (…) Ați coborât pe faleză, în dreptul impunătorului spărgător de gheață Perseus. Fluviul, întunecat și brăzdat de ploaie. V-ați îndreptat spre zidul rockerilor. O strângeai pur și simplu în brațe, acolo, pe trepte, și nu vă spuneați nimic. Te simțeai nătâng, ca-n liceu. Îi sărutai bărbia, nasul, pleoapele, întretăierea sprâncenelor, fruntea...”

Precum se observă, personajul principal intră în politică mai ales din dragoste; în paralel, pe lângă un jurnal erotic, este şi un jurnal de campanie electorală (alt titlu provizoriu al cărţii a fost „Compania electorală”, cu accentul pus de un basarabean, personaj cu accent!), dar şi de zi de vot.

Spuneam de Caragiale: multe dintre personajele politice descrise, unele reale, sunt demne de o antologie a caracterelor, vorba vine, politice: Paloşanu şi madam Furtună sunt pur şi simplu bestiali! În unele scene, amintind şi de „Portocala mecanică”, poate chiar şi de „Zbor deasupra unui cuib de cuci”… votanţi, sic, dar şi de menţionatul deja Ginsberg ori de… implicarea poetică a unui Bob Dylan în politica…naivă a lumii, găsim resurse pentru a considera romanul lui Andrei Velea şi un roman-rock, un rock-roman care strigă, dar fără duritatea unui Morrison drogat, sângele rece al naratorului, luciditatea scriitorului care încearcă să fie neutru lăsând totuşi să se audă:

„Mamă-istorie…. Vreau să te… înţeleg!”

Citit 882 ori Ultima modificare Duminică, 15 Septembrie 2019 13:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.