Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
1 comentariu

Angela Baciu, "Mic dejun la Frida", Editura Tracus Arte, București, 2020


Cu siguranță, scriitoarea și publicista Angela Baciu nu mai are nevoie de nicio prezentare! Nu este cazul celei mai noi cărți a domniei sale, un nou experiment literar, cu un titlu dulce înșelător, trimițându-te către o pictoriță celebră, care a negat însă apartenența sa la suprarealismul care este curtat de către scriitoarea româncă. În altă parte mă întrebam dacă este o convertire totală la confesiunea (literar ideatică a) „Papei” Breton, răspunsul fiind însă că nu, dar ansamblul, bijuteria literară minionă „Mic dejun la Frida”, se desprinde parcă dintre intențiile și realitățile „Nadja” și „L’Amour fou” ale lui Breton, aici fiind o variantă feminină, care scrie despre un domn T.

Dacă Breton începea „Nadja” cu „Cine sunt eu? Dacă, în mod excepțional, m-aș baza pe un adagiu: într-adevăr, de ce nu s-ar reduce totul la a ști pe cine «bântui»?” (nota A.G.S.: din dragoste), Angela Baciu ar fi putut începe cu o frază de genul „Cine este iubitul meu? Cum sunt eu în oglinda sufletului lui, ne bântuim, în ce fel ne bântuim?”, sfârșitul cărții poetei din Brăila-Galați (nucleul mega-orașului Sf. Andrei din viitor, sic!) este, într-un fel, similar: „În cele două capitole prin cocul ei trecea un pește şi locul ăla din coșul pieptului tău pulsează o dragoste mare, consumată în momente banale, care compun întregul, viața unui om. Sub aceste clipe de cotidian se ascunde o pasiune mistuitoare închisă într-o mare tăcere: răbdătoare, dornică, visătoare, zvăpăiată, carnală, uneori foarte tristă, cum transpare şi din fraza de încheiere a cărții: Asta a fost povestea de dragoste a unei femei stângace pentru balerinul cu coup-de-pied-ul rănit. Jocul de-a experimentul se continuă şi aici, început, de altfel, în volumul "Charli. Rue Sainte-Catherine 34", dar temele sunt diferite, ascunse sub mai multe straturi de experimente umane: imprevizibilul, trecerea timpului, moartea, amintirea.” (p.67)

Dar și instrucțiunile de folosire de la început au rostul și farmecul lor: „carte-obiect de unică folosință, dacă nu râzi de la prima pagină, nu te grăbi, încearcă și tu să scrii cu mâna stângă să vezi cum e, pentru timpul liber, nu dăunează (grav) sănătății, poate fi și proză/roman tester, ca parfumul, se încearcă pe încheietura mâinii stângi, poți s-o cânți, s-o dansezi, s-o fluieri, aș da-o bucuroasă la schimb pe o planetă curată, nu te poți pensiona după ce ai citit-o, elixir pentru tinerețe, a nu se consuma peste limita admisă, plimbări în trăsură, cafenele și la final șeherezada pregătește altă poveste”... (p.5)

Lupta cu banalitatea (și a dragostei, deși pentru fiecare dragostea lui este cea mai cea!) este subliniată și în alt loc („Mic dejun la Frida este o carte de dragoste, în care timpul curge banal ca viața de toate zilele”, p.66) dar, într-adevăr, patru-superoine, ca în „Îngerii lui Charlie”, Imprevizibilitatea, Trecerea Timpului, Moartea (convertită), Amintirea, au tot felul de misiuni pentru a asigura succesul cărții!

Amintirea, de fapt amintirile sunt personaje principale, mai vechi sau mai noi: „în clasa întâia doamna învățătoare mă tot bătea cu rigla de lemn la palmă de ce nu ești și tu normală precum ceilalți copii, uite, toți scriu cu mâna dreaptă. pe urmă, vecina de pe dumitru chicuş, evreica aia cu ochii mari, leibovici parcă o chema, dădea mereu din cap când mă vedea cum scriu cu stânga pe genunchii zdreliți de atâtea căzături.” (p.12)

Există și o anume continuitate între ultimele cărți ale Angelei Baciu (Charli. Rue Sainte-Catherine 34 și Hotel Camberi), dar aici este, parcă, un dinamism de altă factură, energia „călătoriilor” fiind, prin expozeu, mai luxuriantă, greu de explicat într-o recenzie, geofizic, Locurile fiind mai diverse, în celelate cărți baza fiind doar Sulina și Bruxelles: Sibiu, Bușteni, Brașov, cu tot cu Pietrele lui Solomon, Iași, Ada Kaleh, Istanbul, Sinaia, București, iarăși (avionul de) Bruxelles, Vama Veche, 2 Mai, Gdansk...

Fiindcă tot pomeneam de suprarealism, aici având de-a face cu... Frida, este vorba și de pictorița mexicană, la Angela Baciu fiind cel puțin două fragmente clare vizînd-o pe Kahlo, dar și o unitate de alimentație publică, ca să spunem așa, un Loc misterios, care „se poate umple de clienți”, aproape de o librărie Humanitas, dar și simbol al universalității, deoarece, dacă dai o căutare pe net, găsești cafenele Frida în foarte multe locuri, de la Buenos Aires la Stockholm (spre final enigma este descifrată, a se vedea și mai jos): „dimineață devreme. alt mic dejun la frida: ouă ochiuri ale tale au şi şuncă roşii pâine cafea. fiecare cafea băută cu tine e începutul adică zile măsurate în ceşti de cafea…unde am mai auzit eu asta?// în ultima vreme nu mai pot să dorm nopți insomniace bat la uşă confuze nu vreau să pierd nici o clipă cu tine zilnic îți privesc ochii iar ți-ai făcut o rană în frunte a mai apărut un rid apoi mă cert cu genunchiul tău când te doare.”

Șarmul aproape zen al Angelei, aproape paradoxal când este vorba de o iubire nebună, nebunească. șarm de cetățean al întregii lumi, levitează asupra lucrării, exact ca multe „personaje” ale Fridei Kahlo, iar explicațiile sale din final luminează Iubirea, nu numai dintre oameni, ci mai ales pe aceea dintre cuvinte: „Această carte, ei da, mi-a fost dictată. (...) Această carte, cred, poate fi şi non-literatură sau antiliteratură şi „experiment”. Momentele scurte petrecute în Mic dejun la Frida - o cafenea din Sibiu - sunt ca nişte blitzuri, în a căror secundă luminoasă apar locuri, străzi, case din Sibiul de azi, de sub care transpare ca un palimpsest Hermannstadtul de ieri… apoi, revin mereu călătoriile cu trenul, un prezent reluat continuu ca o rană care nu mai sângerează, dar doare înăuntru.”

Blitzkrieg sau blitzliteratur, literatura fiind deseori și un război (și al tainelor), doar la război și în dragoste toate sunt permise, cartea Angelei Baciu este aproape ca un dans al dervișilor menționați, așa cum poate fi perceput, trăit, înțeles „din-afara” fenomenului pierdut în secularism, post-umanism, xenofobie, isteria infernului celuilalt...

Te poate hipnotiza, ca orice dans, ca orice rol de dansator, balerin, precum „frollo karenin rotbart petrucchio escamillo sau brahmanul”, interpretul fiind aici omagiat-iubit, chiar (dacă) și la împlinirea unei frumoase vârste a omagiatoarei, prilej de a-i ura și noi un frumos la mulți ani și un dans al nemuririi, precum în orice poveste de dragoste autentică, în care ciorapii viu colorați, pălăriile de fetru, orez, cu panglică sau pană de fazan, mărcile de țigări pot avea rolul lor la fel de important precum cel al lumânărilor parfumate ori fluturarea cămășii vișinii, „culoarea Rapidului”, și ea/el o iubire fără de sfârșit, precum în filmul cu Robin Williams și Annabella Sciorra, la sfârșit să urăm la mulți ani și Poveștii care nu începe/ nu a început cu „a fost odată...”

Citit 1349 ori Ultima modificare Miercuri, 18 Martie 2020 16:04

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.