Dimitrie Lupu, "Chocolat dansând", Ed. Verbaniana, Craiova, 2020
În cea mai nouă traducere a lui David Foenkinos în limba română, romanul "Către Frumusețe", întâlnim această propoziție: "Minunea rămâne cea mai redutabilă armă împotriva fragilității".
De la vechii greci știm că nu există minune mai mare ca omul, de la alți gânditori asupra condiției umane știm că nu există minune mai fragilă decât ființa umană, asupra acestui raport om-fragilitate-minune se poate apleca cărturarul și mai altfel decât Nietzsche s-a privit în ochii neantului (de pildă, precum Foenkinos în "Charlotte" ori mai sus menționatul roman!), iar Dimitrie Lupu, în acestă mini-antologie care reunește texte diverse, multe dintre ele fiind de reîntâlnit în volume mai vechi, precum "Omul din debara" sau "Șapte povestiri crude" (în care, da, te poți duce cu gândul la Auguste Villiers de l’Isle-Adam, autor de povești și povestiri crude și... insolite), alege această temă a miracolului, mai mult sau mai puțin spectaculos, iar uneori Viața, precum, în povestirea "Cel mai greu lucru din lume" (poate cel mai naturalist-realist text din această ediție, deși apar și aici două elemente care țin de un anume magic, împărțit între creștinătate și... literatură), rămâne minunea minunilor!!!
Recenta despărțire de Max von Sydow, de care ne-am împrietenit iremediabil când a interpretat rolul cavalerului în "A șaptea pecete" a lui Ingmar Bergman, când juca șah cu Moartea, și un text, al doilea din acest volum, "Gambit", una dintre cele mai frumoase proze din literatura universală (nu exagerez deloc), ne provoacă să ni-l imaginăm pe Dimitrie Lupu pregătindu-se să joace o partidă frumoasă de șah, veți vedea de ce insist cu Frumusețea, cu Literatura, cu Zeul Cuvintelor Potrivite.
Ca și personajele din "Gambit", înainte de ritualica lor partidă, aproape slujbă religioasă, scriitorul, înainte de a scrie, își pune hainele de sărbătoare. Poate au loc și abluțiunile necesare!
Dar iată ce scriam mai demult despre povestea "Gambitului" lui Dimitrie Lupu, care a avut privilegiul de a apărea separat, într-o interesantă colecție de mediatizare a scriitorilor gălățeni: o consideram o... O deschidere bună către eternitate. "Povestea de prietenie şi de luptă frumoasă pe care o veţi afla are toate şansele să devină istorie. Sau legendă... O prietenie extraordinară, aproape fantastică, ţinând cont de finalul quasi-misterios, mai degrabă apropiat de o anume spiritualitate orientală sau sud-americană. Don sau, dacă doriţi, gaspadin Marat Ţvetenco şi Don Alejandro Almiente Saavedra, personajele care intră în scenă, merită un grup statuar precum Don Quijote şi Sancho Panza. Este o povestire a „unui cavaler subţire”, vorba unui personaj, un scriitor care parcă într-adevăr vine dintr-o lume a turnirelor... literare. Dacă tot am amintit de cavalerul lui Max von Sydow! Este și o meditaţie asupra Frumuseţii şi, dacă sunteţi atenţi, asupra Fiinţei!
Dimitrie Lupu gândește cumsecade, cu câteva mutări înaintea adversarului: „Dar orice ţi-ar fi dat să faci, să gândeşti întotdeauna planuri şi răspunsuri frumoase în ceea ce te priveşte, fiindcă numai frumuseţea câştigă, deşi necunoscătorilor li se arată ca şi cum ar pierde mereu"! (...)
Dimitrie Lupu dovedește și prin această alcătuire a noului său volum că a trăit și trăiește Frumusețea prin Literatură, visare, fantezie, atent fiind însă și la cruda realitate, satirizând, ironizând, uneori cinematografic (despre o altă bijuterie a sa, microromanul quasi-existențialist „Șase oameni de hârtie”, am scris că are tensiunea și „culorile” unui film de Antonioni!), dar găsind pretutindeni... Minunea!
Cum se întâmplă și în textul care dă titlul cărții, unde se găsește la propriu, într-o consignație de tip anticariat, o pictură (patru nuvele din volum au... culorile lor, legături cu oameni îndrăgostiți de pictură!) care pare să fie a lui Henri de Toulouse-Lautrec, o variantă de „Chocolat dansând”! Proza este în tușe precum cele ale francezului, necruțătoare, culorile fiind vii, dar neînfrumusețând inutil, respectând... indicațiile motto-ului, din Benedetto Croce, se pare că unul din sursele „teoretizării” literare a lui D. Lupu (îl mai găsim și într-un alt motto, la „Omul din debara”): Precum viaţa depusă întru realizarea unei opere se rupe, odată cu punctul final, din chiar existenţa artistului pentru a se cufunda, autonomă, în insolita lume a artelor.
Personajul, bătrânul Coco Răileanu, poate un fel de Monsieur Boileau au café, sau Aristide Bruant, dar iubind „pictura cu patimă” („Lalelia” are ca moto următoarele: „Pasionaţii sunt mulţi, dar pasiunea este una singură, vie şi etern de-sine-stătătoare. În orice domeniu s-ar manifesta, ea îi va alege şi pregăti din vreme pe cei ce urmează să se adauge şirului ei, nesfârșit în timp.”), în tinerețe dorind să se dedice („dedea”) acestei arte, un bombănitor care nu prea se mai potrivea unei vieți de noapte ca a lui Toulouse-Lautrec, un morocănos arțăgos, învățător pensionar, investind într-o „copie”, pastișă, descoperă că, sau crede că, investiția sa este un original: suficient pentru a căpăta apucături de Hagi Tudose ori de Costache Giurgiuveanu, tot felul de temeri că unii deja știu adevărul și vor să-i fure tabloul! Mundanul, prea omenescul, Oroarea (satirizată aproape caragialește; din multe puncte de vedere, deseori, influența celor doi Caragiale este repartizată în mod egal; vezi „Țadic” unde intervine și un fantastic ca la Mircea Eliade, sau „Strigările”) sunt „salvate” de intervenția Miraculosului... Altădată mă gândisem că este aici și un fel de „altfel” de „Portret al lui Dorian Gray”, redat cu viteza nuvelei, deși există o meticulozitate aparte în relatarea descoperirii autenticității picturii, dar schimbarea planurilor sau a personajelor, intrarea în culorile, pardon, pielea... celuilalt, nu stricăm surpriza, este aproape de un alt fel de fantastic, cel al lui Adolfo Bioy Casares sau deja menționatul Villiers de l’Isle-Adam...
Cert este că se sfârșește cu... dans, un etern dans cu Frumusețea ori măcar cu Minunea căutării acesteia, cu scriitorul ori cititorul intrând ori ieșind din carte sau din tablou, cu tabloul scos din tablou sau din carte și viceversa, dându-se drept la viață și umbrelor...
Spuneam altădată că Dimitrie Lupu are un obicei bun: publică doar capodopere! Și prin acestă reeditare, măcar parțială, într-o nouă formulă, a povestirilor sale crude, dar în-minunate, în sperietoarele vremuri ale Coronavirusului, o dovedește din plin!
Iată-l gata să înceapă un nou joc de șah cu viața, deoarece viața este șah, și „la jocul de şah rostul nu-i să câştigi, cum cred unii, ci să lupţi frumos, ca un cavaler subţire, cum spune Alejandro; și cei subţiri la minte şi la inimă iubesc frumuseţea mai mult decât izbânda într-o înfruntare! Nici vorbă să fie izbânda întâi! Nici vorbă! Frumuseţea e totul aici! Ba şi în lume tot ea-i prima, oriunde. Însă într-o înfruntare se vede cel mai bine. Şi frumuseţea cere timp şi numai spre a o deosebi de cele doar aparent frumoase, dar încă s-o gândeşti, să ţi-o închipui dreaptă, senină, de neatins altfel decât cu mintea şi cu inima, stând mândră între toate cele de parcă ar fi singura gândită de Dumnezeu, iar celelalte sunt doar resturi, ca gunoaiele şi molozul când îţi ridici o locuinţă luminoasă.
Frumuseţea ia multe chipuri pe lume, după toţi cei care caută frumosul..."
