Am prezentat în numărul trecut câteva consideraţii despre credinţă între mărturisire şi tăgadă şi e important să înţelegem de ce credinţa este un dar de la Dumnezeu la care şi omul trebuie să participe, pentru a se bucura de roadele primei virtuţi - credinţa.
În ideea că mărturisindu-ne credinţa devenim mărturisitori ai Binelui, ai Luminii şi ai Frumosului; scăpăm de chipul întunecat al pătimirii.
„Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată”, ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Credinţa este primul pas pe care Dreptmăritorul creştin trebuie să-l facă în drumul lui spre curăţarea de patimi, iar la aceasta contribuie întâi de toate credinţa noastră”.
„Părintele Dumitru Stăniloae spune că noi, oamenii, am căpătat credinţa de la Dumnezeu prin Botez şi că ea rămâne „primul motor al unei vieţi virtuoase”.
Acest început pe drumul luminării şi mântuirii noastre este pus de Dumnezeu prin Botez şi toate celelalte atitudini pozitive ale noastre nu vin decât prin darul credinţei care are drept sursă harul dumnezeiesc.
Deci, credinţa este un dar, însă manifestarea ei nu vine de la sine; Dumnezeu ne-a dat, ne-a dăruit acest dar la Botez, dar trebuie şi noi să participăm la înmulţirea darului care la rându-i adună alte daruri de preţ.
Participarea noastră la înmulţirea credinţei primită de Sus vine prin alegerea, prin „simpla voinţă a noastră de a crede” în Dumnezeu, Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane. Marele Teolog Dumitru Stăniloae ne învaţă că nimic nu putem începe în viaţa noastră, dacă nu-şi are fundamentul în credinţa noastră.
„Numai vrând cineva să creadă ajunge să poată să creadă. Credinţa fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu se poate întări decât gândindu-mă mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de reflecţie teoretică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele”.
„Şi cum ne îndepărtăm de cele netrebuincioase ale acestei lumi, dacă nu îndreptându-ne gândul spre Dumnezeu sau spre Hristos, spre ce a făcut El pentru noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta şi acum” şi de acum înainte.
Spunem adeseori că viaţa noastră este un urcuş - dacă dorim să fie urcuş! - spre Dumnezeu. Dar urcuşul acesta nu este posibil dacă nu ucidem patimile din noi, dacă nu abandonăm păcatul.
„Păcatul începe întotdeauna printr-o cădere a raţiunii, printr-o cădere din adevăr, prin alunecarea credinţei pe un drum rătăcit şi printr-o uitare a rostului ei”, observă părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la Centuria lui Calist şi Ignatie.
Observaţi, facem ce facem şi ajungem în acelaşi punct, la raţiune, la gând… Şi gândul bun concretizat în fapta bună ne ridică, pe când gândul rău, răutatea, egoismul, ne coboară în tenebrele deznădejdii, ale celei mai crunte mizerii lumeşti.
Ce-i de făcut? Părintele Dumitru Stăniloae spune că toate căderile noastre „vin dintr-o raţiune neîntărită de puterea credinţei”. Doar omul credincios urneşte munţii din loc.
Mai întâi, credinţa „statorniceşte” raţiunea noastră, o aşază în hotarele normalităţii, ale unei concepţii de viaţă sănătoasă, urmând modelul lui Hristos.
„Credinţa este o sinteză intelectual-voliţională”, continuă părintele Dumitru Stăniloae. Însă precum credinţa nu e numai rodul raţiunii, nici căderea noastră în păcat nu e doar „un act pur intelectual, ci e nevoie şi de un ajutor moral”.
Ne atenţionează Părintele că actul credinţei e mai mult decât sinteză intelectual-voliţională, ci este „şi o evidenţă”.
O evidenţă care devine „o vedere” a lui Dumnezeu, stare care presupune multă rugăciune, multă încredere în mila lui Dumnezeu, încredinţare în grija Lui; credinţa este sinteză intelectual-voliţională, este act moral, este vedere a lui Dumnezeu, este un „plus de evidenţă”.
Acest „plus de evidenţă” vine din energiile necreate ale lui Dumnezeu, ne explică Sfântul Grigorie Palama. Ele pătrund în minte, în inimă, în viaţa, în faptele noastre, prin credinţa noastră.
„Credinţa este prima virtute cu care pornim la drum şi ea adună în iubire toate celelalte virtuţi”. Ea răsare în mintea noastră, în atitudinea noastră, în viaţa din lumina harului ascunsă în suflet.
Odată asumată, credinţa - prima virtute cu care pornim spre drumul mântuirii - este capabilă să adune, să ne înnobileze viaţa şi cu alte daruri.
