Dan Popescu are doar 34 de ani. În urmă cu opt ani, şi-a deschis propria galerie în Bucureşti, intitulată sugestiv H’Art, hotărându-se să investească suflet şi energie într-un domeniu în care puţini au curajul: arta.
A devenit astfel propovăduitorul tinerilor artişti lăsaţi la voia întâmplării. Se pare că are un ochi nemaipomenit la descoperit talente. Inclusiv în gunoi a reuşit să identifice artă şi s-o ducă pe simezele marilor galerii europene.
El este cel care l-a convins pe Ion Bârlădeanu să-i încredinţeze lucrările – colajele sale, realizate cu decupaje din reviste şi ziare aruncate la gunoi, care au făcut senzaţie la Paris.
A fi galerist, mai ales pionier în acest domeniu şi a avea capacitatea să supravieţuieşti (chiar foarte bine!) e o poveste de senzaţie.
Aflat la Galaţi, la un vernisaj de la Muzeul de Artă Vizuală, Dan Popescu ne-a dezvăluit câte ceva din această poveste.
Reporter: Cum e să fii galerist, acum, în condiţii de criză?
Dan Popescu: Galeria mea a fost deschisă în 2002, atunci nu exista Muzeul de Artă Contemporană la Bucureşti.
Galeria Posibilă şi cu Galeria H’Art, cea deţinută de mine, erau singurele pe piaţă atunci. Şansele ca artiştii tineri să expună erau aproape zero. Arta bună nu este în criză. Arta este criza.
Criza o afectează în zona comerţului şi colecţionării, dar, istoric, momentele în care s-a făcut cea mai bună artă au fost cele de criză. În perioada impresioniştilor, centrul lumii comerciale nu era Parisul, era Londra.
Cu banii daţi pe o lucrare a unui pictor academist în Londra, de care nu mai ţine cont nimeni acum, puteai să-i cumperi pe toţi impresioniştii.
Arta e expresie a sufletului şi a spiritului şi condiţiile economice pot fi favorizante, dar nu sunt esenţiale.
Arta se poate face şi funcţionează în orice condiţii. Am fost printre primii galerişti, dar genul acesta de idealism nu este propice afacerilor. Dar e un ajutor pentru tinerii artişti.
Reporter: Cum v-aţi hotărât să mergeţi pe acest drum păgubos pentru dvs, dar de bun augur pentru arta tinerilor?
Dan Popescu: Am terminat filosofia culturii, am predat la Universitate şapte ani. Părinţii mei sunt colecţionari de artă plastică.
Părinţii mei s-au gândit să deschidă un fel de anticariat, cu mobilă şi alte vechituri. Împreună cu prietenii mei am hotărât să parazităm acest proiect.
Aşa am organizat expoziţia lui Dumitru Gorzo, iar entuziasmul s-a prelungit, până când a devenit o profesie pentru mine.
Artiştii, pe care i-am expus, au început să arate cu degetul spre mine şi să-mi spună „galeristul”. Iar eu am început să-mi iau rolul în serios.
Reporter: Cum e viaţa unui galerist?
Dan Popescu: Cum ţi-o faci. (râde) E pasionant. Dar necesită sacrificii şi trebuie să fii animat de ceva mai mult decât se petrece dincolo de zona comercială.
Dacă vrei profit, trebuie să faci compromisuri, ceea ce nu e cazul la mine. E o meserie profitabilă doar sufleteşte. Sufleteşte, e profitabilă mai mult decât poţi cere.
Capeţi un rol foarte important: să traduci ceea ce fac artiştii unor colecţionari, să-i găseşti pe artişti, dar să găseşti şi să formezi şi colecţionarii.
După care trebuie să participi la târguri internaţionale. Galeria mea a fost prima care a participat la un astfel de târg.
Aşa câştigi statut, îţi faci contacte cu alte galerii, găseşti colecţionari internaţionali.
Reporter: Mai aveţi timp de viaţă personală?
Dan Popescu: E greu. Îţi mănâncă tot timpul şi tot sufletul. E o asceză. O asceză cu faţa spre lume, nu cu spatele. Cu spatele ar fi mult mai confortabil, dar nu ar fi la fel de frumos.
Reporter: Cam cât câştigă un galerist?
Dan Popescu: Îndeajuns încât să continui să funcţionez. E adevărat că şi pe noi criza ne-a afectat anul trecut.
Reporter: Sunteţi descoperitorul lui Ion Bârlădeanu, omul de la marginea societăţii care a realizat artă făcând colaje cu imagini din ziare reviste şi alte obiecte pe care le aruncă oamenii la gunoi. Unde mai poate fi găsită arta?
Dan Popescu: Arta e peste tot. Un artist, în momentul în care se plimbă, se uită la lucruri ca şi cum ar fi obiecte într-un muzeu.
În timp ce oamenii normali se uită la lucruri într-o manieră artistică numai când sunt într-un muzeu.
Intrăm în muzeu şi ne aşteptăm ca obiectul respectiv să însemne mai mult decât înseamnă de fapt.
Se produce arta în tot soiul de locuri. De obicei, cea mai bună artă se produce acolo unde te aştepţi mai puţin.
Iar nea Ion Bârlădeanu este un exemplu spectaculos.
