Anca Mureşan, pictoriţă germană de origine română, are în prezent o expoziţie la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi.
Artista lucrează de ani de zile într-un soi de asceză şi propune publicului un demers novator şi foarte original. Arta pentru ea înseamnă mai mult decât o operă finalizată, un drum închis.
O interesează deschiderea diferitelor variante pe care ar fi putut să le aibă tablourile, drumul pe care-l parcurge artistul până la finalizarea lucrării, ezitările sale, căutările, încercările, spaima alegerilor.
Astfel eşecurile devin la fel de importante ca şi reuşitele. Cine ne poate da asigurări că adevărata artă e acolo unde credem noi?
- Lucraţi de aproximativ 12 ani la Dusseldorf, în Germania. Cum aţi ajuns acolo?
- M-am dus cu o bursă de 2 ani. Apoi am mai rămas să studiez. Am mai făcut încă o dată academia de arte şi acolo. A fost dorinţa mea pentru a avea legătură cu sistemul lor.
Ce m-a determinat să plec din ţară a fost pericolul plafonării. Am simţit că, deşi expusesem, eram cunoscută, nu mă puteam defini, nu eram mulţumită doar cu ceea ce făcusem şi îmi lipsea raportarea la scena artei adevărate.
Consideram că scena artei româneşti era mult prea mică atunci. Era perioada de după Revoluţie, când încă nu se întâmplase nimic novator în arta plastică românească şi nu întrevedeam schimbări benefice pentru mine. În Occident se dau adevăratele bătălii în lumea artei.
- E mai uşor să te adaptezi acestor bătălii în Germania sau în România?
- N-aş putea să spun că m-am adaptat. Am fost prea preocupată de mine şi am stat foarte mult timp izolată şi în timpul studenţiei şi după. Mi-am petrecut timpul în atelier, lucrând. Nu am continuat să fac carieră, ci m-am concentrat asupra lucrului.
Când am simţit că izolarea nu-mi mai foloseşte, că începe partea rea a izolării, că nu mai am cu cine comunica şi că lucrurile iau aspectul însingurării nu mi-a mai plăcut. Ai nevoie de un schimb permanent cu ceilalţi oameni de specialitate.
Atunci am început să ies şi am venit mai degrabă în ţară, pentru că am simţit că aici este un loc în care eram aşteptată. Erau oameni care îmi cunoşteau lucrările şi care aşteptau să vadă ce-am făcut, cum am evoluat de când am plecat.
Am legături şi în Germania, dar la ei încă nu s-a produs nimic, pentru că acolo concurenţa este foarte mare, ei sunt foarte prevăzători şi de multe ori, din păcate, dictează piaţa. Aspectul comercial pe mine nu m-a interesat.
În România poţi expune şi fără să ai un succes comercial foarte mare. Lucrurile acestea nu sunt împletite aici, aşa cum se întâmplă în Occident.
Germanii sunt foarte precauţi. Chiar dacă ai relaţii extrem de bune de câţiva ani, încă nu se întâmplă nimic, pentru că ei nu sunt convinşi că lucrările tale se vor vinde şi vor avea câştig de pe urma expoziţiei. Tatonează îndelung terenul.
- De ce e nevoie totuşi de atâta precauţie?
- Lucrările mele sunt neliniştitoare. Îi fac pe oameni să-şi pună multe întrebări. Oamenii preferă ca arta să fie un mic amuzament, să aibă poantă. Să treacă uşor pe lângă tablou. De aceea galeriştii, probabil, au îndoieli că vor avea trecere la public. Ceea ce mă interesează, atât la mine, cât şi la ceilalţi artişti este să stai cât mai mult în faţa unui tablou.
Asta nu înseamnă că lucrările trebuie să fie foarte complicate. Ale lui Brâncuşi sunt foarte simple, de exemplu. Dar stai şi stai în faţa lor. E o atracţie, un schimb, o osmoză cu privitorul.
- Cu o piaţă aşa de dură, cum reuşeşte să supravieţuiască un artist în Germania?
- Sunt foarte puţini cei care trăiesc numai din pictură. Dusseldorf este chiar privilegiat la capitolul acesta. Are artişti mari de talie internaţională, dar sunt foarte puţini. Ceilalţi supravieţuiesc cu greu. Unii chiar foarte greu. E atât de rău cum un român nu-şi poate închipui.
Sunt oameni care cred în ceea ce fac şi rezistă. Mănâncă zile întregi doar pâine, nu au încălzire, dar lucrează pe rupte. Au putere de muncă şi nu se lăcomesc. Trăiesc într-un fel de asceză artistică. Ştiu că îndură, dar vor fi descoperiţi. Există posibilitatea să urce pe val.
Aici artiştii au un trai călduţ, dar nu au astfel de perspective. În Germania, sunt şi mulţi care cedează acestui regim draconic. Se apucă de altceva, de desen pe computer. Ceva ce se vinde.
- Cum priviţi de regulă criticile?
- Am nevoie de ele. De regulă, când am expus în România, tablourile au fost lăudate. Când ţi se spune despre tablouri că sunt frumoase, parcă ţi se închide uşa în nas. Vreau critici, pentru că vreau mai mult. Un schimb între privitor şi arta mea.
