Îmi este destul de greu să evoc minunata personalitate a omului de cultură Grigore Vieru la o atât de scurtă vreme de la tragica lui plecare dintre noi. Am sentimentul că, totuşi, spiritul său generos nu ne-a părăsit cu totul şi încă mai pluteşte în mintea noastră ca un tainic acord al unei muzici din ce în ce mai depărtate. Ne rămân, mai nepieritoare decât arama, scrierile sale, martore fidele ale harului cu care a fost înzestrat şi ale unei misiuni pe deplin asumate, aceea de a încălca, cu bărbăţie, timpul tot mai neprielnic pentru materia noastră. În ele îl vom întâlni totdeauna pe poet, pururi tânăr înfăşurat în manta-i, neînfricat luptător pe baricadele culturii şi independenţei Ţării sale şi inspirat apărător al limbii române asediate şi al comorilor esenţiale ale spiritualităţii autohtone.
Născut pe 14 februarie 1935, Grigore Vieru a fost un scriitor şi un om providenţial. Opera sa, destul de vastă pentru o viaţă de om, a reuşit să ofere contemporanilor săi, intelectuali, oameni politici, ţărani, tineret de toate vârstele argumentele de care aveau nevoie pentru a se apăra de orice presiune externă nefavorabilă. Coborât în arena literară la o vârstă destul de tânără, poetul s-a alăturat spontan legendarei pleiade literare basarabene, alături de Dumitru Matcovschi, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Valeriu Matei, Anatol Codru, Arcadie Suceveanu, Ion Vătămanu, Ion Hadârcă şi alţii, la a cărei putere de convingere a contribuit plenar, prin scrierile sale întotdeauna îndreptate spre sectoarele vulnerabile. După cum era şi de aşteptat, poetul a recurs, în primul rând, la reconsiderarea valorilor şi avuţiilor naturale ale spaţiului specific moldovean. În mod firesc, adevărul patriei-mamă şi al limbii de baştină este asemănat cu acel al mamei dătătoare de viaţă. În volumul Aproape, 1974, acest sincretism e depolitizat ca şi poezia Făptura mamei, numai că, la a doua lectură, imaginea seminţelor ce zboară între cer şi pământ ne oferă o sugestie a obârşiei şi a persistenţei, idee ce a fost reluată mai târziu şi în volumul Rădăcina de foc. Care ar fi această discretă imagine: „uşoară, maică, uşoară/ c-ai putea să mergi călcând/ pe seminţele ce zboară/ între ceruri şi pământ!...”.
În volumul Un verde ne vede, 1976, încrederea în natura tutelară a meleagurilor natale este exprimată cu mare subtilitate în versurile: „Frunza tresare./ Cuiburi de păsări/ Ierbile mişcă./ Cuiburi?/ Urmele calde ale sale/ Dulci vetre!/ Cu ochii în rouă/ Un verde ne vede” (Dar, iată printre crengi, op.cit). Un vers onorabil, cel puţin la nivelul excepţionalei formulări a lui Giuseppe Ungaretti: M’illumino d’imensa.
Extrapolând şi la alte scrieri, maniera poetică de excepţională calitate literară prin care Grigore Vieru îşi exprimă convingerile nu-l putea situa pe poet în rândul polemiştilor de profesie. El este, într-adevăr, de neclintit în respectarea principiilor naţionale apărate cu mari riscuri de toţi ceilalţi exponenţi de elită ai pleiadei basarabene, dar nu-şi clamează părerile în "Oh magna soma dorum". Modalitatea de a concepe idealurile societăţii de care aparţii se situează la polul opus faţă de imaginea falsă pe care ne-o impun pseudo-elitiştii extrauterini care maculează puritatea limbii române şi obrazul marilor noştri ctitori, transformând cultura într-un circ lamentabil în care nişte paiaţe se premiază cu frenezie între ele. Ne referim aici la marele filozof Fecală, pentru care cele mai înalte simboluri sunt cadavre din debara, care trebuie aruncate la gunoi.
Dincolo de farsele pestilenţiale ale unor călăuze, rămâne intangibilă marea artă a cariatidelor culturii române. Printre acestea e şi chipul îngeresc al celui de-al doilea Poet Naţional al românilor, Grigore Vieru, astăzi sfinţit prin moarte şi prin suferinţă, Grigore Vieru a crezut că datoria poetului este de a privi întotdeauna spre stele. Din acest punct de vedere, Grigore Vieru se reîntâlneşte cu două călăuze ale timpului nostru, Adrian Păunescu şi Tudor Gheorghe, aflate împreună cu noi la prima ediție a Festivalului de poezie „Grigore Vieru”, dar şi cu arta unor adevăraţi patrioţi, cum ar fi Eugen Barbu, mentorul meu, sau Fănuş Neagu, un alt corifeu al generaţiilor recente.
Se pare că există o adevărată obsesie a artiştilor născuţi pe acele meleaguri. Ne gândim în primul rând la Măiastrele lui Brâncuşi care ţâşneau spre stele, parcă fără gând de întoarcere şi la diafana plutire pe cerul românesc pe care Grigore Vieru le evocă în atât de emoţionanta poezie intitulată Ultima lună de toamnă: "Păsări sfinte/ Ce ne-au cântat de dor în nuc - / La zori ori cerul când asfinte/ Spre alte rămurimi se duc./ Se redesprind de bolţi materne/ Cu tulburi ţipete de dor./ Ci-ncrengi străine stau a cerne/ aceleaşi cântece de dor!"
Sub zodia zborului spre înălţimi şi a melancoliei omului înstrăinat ne vom întâlni cu nemuritoarea Pasăre Măiastră a lui Grigore Vieru cel miruit cu har, cu pasărea poeziei.
