Viorel Dinescu e un nume în poezia română. S-a născut, la 2 aprilie 1951, în satul Zărnești, comuna Jorăști, județul Galați, România, fapt care îl definește și îl situează în exact spațiul și timpul hărăzit lui de Dumnezeu pe acest Pământ și în această lume. Mi-a spus cândva că ar fi vrut să se nască, totuși, într-o eră revolută, mai bună și mai aproape de inima sa, dar exact pe aceleași meleaguri și în aceeași casă urcată pe un dâmb semeț, ca o redută a nesupunerii.
A privit încă de mic cerul inundat de albastru de Zărnești și a jurat că într-o zi va înălța spre infinit, chiar deasupra satului, ecuațiile lui albastre, ca să rămână acolo în veci, ca o constelație a sa și numai a sa.
Am fost odată la el acasă, acolo în Nord, în sătucul dintre dealuri, într-un moment care îl prăbușise dureros în el însuși, pierderea mamei sale, la care atât de mult a ținut și ține în momentele sale de taină, și l-am înțeles cu adevărat, abia atunci l-am înțeles cu adevărat. Părea că, într-o frântură din acel cer, l-am văzut preț de o secundă pe copilul Viorel Dinescu, iscodind cu ochi ageri și neastâmpărați zarea și numărând stejarii și zborurile de păsări, norii și stelele, fulgerele și fulgii de nea și tot socotind și socotind. De aceea s-a făcut profesor de matematică. Dar pentru că infinitul cifrelor nu-i ridica bucuria până aproape de Marele Creator, s-a mai făcut și poet, știind el, în adâncurile ființei sale, că Poezia era starea lui cea cu adevărat hărăzită și mult mai mult i-a plăcut infinitul cuvintelor, fără însă a neglija rudenia lui milenară cu alde Aristotel și Pitagora.
De Eminescu s-a îndrăgostit de la prima slovă citită și n-a mai găsit altă iubire asemenea până când nu l-a cunoscut pe Grigore Vieru. Cu Eugen Barbu și Fănuș Neagu, prietenii lui din această lume, primul îndrumându-i pașii de început, celălalt învăluindu-l cu suflarea Îngerului său de Dunăre și de nemărginire, a comunicat aproape zilnic în timpul vieților lor, și comunică la fel acum, prin vraja amintirilor și rezonanța rostirilor cuprinse în cărțile ținute cu grijă pe catapeteasma bibliotecii sale impresionante.
A debutat spectaculos cu două volume tipărite în același an, 1983, "Ora ideală", la Editura Cartea Românească, și "O altă nuanță a revoluției", la Editura Albatros, și a triumfat în anul următor cu "Ecuații albastre", carte premiată la scurt timp de Academia Română. Speriase puțin lumea poetică a României. Abia trecuse de cumpăna primelor trei decenii de viață și avea deja în față un viitor care-l revendica și-l chema stăruitor. Să tipărești, la marile edituri, trei volume de versuri în doar doi ani a stârnit invidii și mici porniri conspirative. Chiar și Nicolae Manolescu lansa doar laude reținute în "România literară", lăsându-l pe Fănuș Neagu să definească mai exact starea de receptare a noului poet: "Hai să-mi pun în cap o parte din lumea Galaților. Viorel Dinescu este, după Constantin Tonegaru, poate cel mai bun poet al orașului care, cel dintâi în România, i-a înălțat o statuie lui Mihai Eminescu". Pus în rândul marilor poeți, Viorel Dinescu avea să confirme, venind la intervale aproape identice, ca într-o matematică a devenirii sale poetice, cu noi și noi volume, "Etape", "Ontologia cristalului", "Eros - Anteros", "Călăuze arhaice", "Zeii de pământ", "Asimptota", "Arhipelag stelar", "Zidul cu privighetori", "Om virtual" și altele, cu deschideri spre critica literară, eseu, pamflet. La 55 de ani, și-a strâns poezia de până atunci într-o edificatoare "Dimensiune ascunsă", antologie de reper, editată la Iași, orașul studenției sale.
Când era aproape să treacă pragul celor 70 de ani, aceeași Academie Română care-i premiase poezia de tinerețe i-a pus teascurile editurii sale la dispoziție, iar rodul a fost o nouă antologie, "O sută și una de poezii", esență a esențelor, ADN-ul său liric, cu poemul "Călătorul albastru", un fel de manifest, sculptat pe coperta a patra:
"Până când în marginea pieței apăru un călător albastru
Eram eu sau poate cineva cu care-aș fi dorit să semăn
Și-n fața singurătății mele realitatea reveni în lucruri
Iar oamenii încercară să trăiască în altă culoare."
Din partea cealaltă, dinspre Chișinău, aproape că e mai mare valul de prețuire, cine e prietenul lui Vieru este prietenul Basarabiei, mulți (nici acolo toți) îl iubesc, regretatul Nicolae Dabija, mentorul revistei emblematice "Literatura și arta", i-a dedicat anume lui unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale, unul de unire și de "dor de dumneavoastră", iar Grigore Vieru poartă cu el în mormântul de sub teii Chișinăului toate nopțile de neodihnă și poezie fără granițe petrecute la Dinescu acasă, în biblioteca lui de pe strada Melodiei.
"Îmi face impresia că Viorel Dinescu scrie poezii așa cum ar plimba un câine la malul mării sau un cal prin mijlocul fluviului, în amurg", scria Fănuș Neagu, prietenul său.
Parafrazându-l pe frumosul nebun al marilor orașe, spun și eu, am impresia că Viorel Dinescu tocmai împlinește 70 de ani.
Doar impresia…
La mulți ani, Viorel Dinescu!
