* „Izvor cu apă vie” *
În vreme ce se îndrepta spre Galileea, Iisus S-a oprit în cetatea Sihar din Samaria, la locul numit „Fântâna lui Iacob”. Ostenit de călătorie, Mântuitorul S-a aşezat lângă fântână, ne relatează Sfântul Ioan Gură de Aur (4, 6).
Cum venea o femeie, o samarineancă, Iisus i-a cerut: „Dă-Mi să beau”. „Cum!, Tu care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt samarineancă?”, se miră femeia.
Pe de altă parte, oprirea Mântuitorului şi intrarea în vorbă cu o samarineancă, şi mai ales o femeie, era şi mai ciudată la acea vreme, cunoscută fiind duşmănia care exista între cele două neamuri. Samarinenii erau consideraţi de iudei popor lepădat de Dumnezeu, fiind politeist; de aceea, poporul ales evita legăturile cu ei.
Chiar şi femeia - care nu se bucura de aceeaşi cinste la iudei - se miră de atitudinea „Străinului” care-i cere apă... „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel care-ţi zice «Dă-Mi să beau!», ai fi cerut tu de la EL şi El ţi-ar fi dat apă vie” (4, 10).
Samarineanca se miră că Străinul nu are nici măcar găleată, iar fântâna este adâncă… Iisus îi spune femeii că cine bea apa din fântâna lui Iacob va înseta, dar „apa pe care Eu o voi da se va face într’însul izvor de apă săltătoare spre viaţa veşnică”. Apa vie este apa Botezului cea care ne-a dat haină nouă, în Duh.
„Abia când Iisus o trimite acasă să-l aducă pe bărbatul ei, dar mai ales când îi spune că a ţinut cinci bărbaţi, abia atunci femeia s-a convins că Străinul nu e chiar străin”. Se convinge că El o cunoaşte foarte bine; nu fizionomia, ci chipul, viaţa ei. Din această clipă femeia devine foarte cooperantă…”, ne explică Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos.
„Doamne, văd că eşti Profet” (Ioan 4, 19), spune samarineanca. Şi urmează un dialog despre închinare, în care femeia îi spune că samarinenii se închină pe „muntele acesta (muntele Garizim), dar voi spuneţi că în Ierusalim este locul în care trebuie să ne închinăm” (Ioan 4, 20).
„Vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina, îi spune Mântuitorul. Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim…” (Ioan 4, 21-22). Aici „ceasul” se referă la timpul lui Dumnezeu, ceasul este împlinirea planului lui Dumnezeu cu samarineanca.
„De ce o întreabă Iisus despre închinare?”, a întrebat Înalt Prea Sfinţitul Casian. „Pentru că ea până atunci nu-şi închinase viaţa lui Dumnezeu; când Fiul lui Dumnezeu i-a arătat păcatele, ea nu a mai avut nevoie de apă, nici de fântână. Simţea nevoia să facă ceva, ceva mai mult pentru Dumnezeu şi a afirmat: «Tu eşti Profet!»”.
Şi pentru întâia dată, Mântuitorul îi dezvăluie acestei femei străine de Dumnezeu, că „vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Şi samarineanca află că „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24) şi că trebuie să se închine Lui în Duh şi în adevăr.
Este interesantă atitudinea femeii după această revelaţie pe care o are în prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. „Pentru această femeie, cuvântul Duh a însemnat totul, a continuat Înalt Prea Sfinţitul Casian. Ea a mers şi a dus vestea în tot satul că între ei este Hristosul, care «i-a spus toate câte le-a făcut»”.
Nici profeţii nu au ştiut că Dumnezeu este Duh; în Vechea Lege, Dumnezeu era confundat cu creaturile, cu munţii, cu Diavolul… Samarineanca află cea dintâi că Dumnezeu este Duh. „Duh este Dumnezeu”.
Duh, duhovnicesc. Acest cuvânt şi-a cam pierdut adevăratul sens, s-a cam stricat, dar pentru această femeie care a rătăcit până acum, cuvântul Duh a însemnat totul. Ştia că trebuie să vină Mesia; ea se gândea la un loc unde să se poată închina.
A aflat că Dumnezeu fiind Duh o poate ajuta. Mântuitorul face un pas şi îi zice «Eu sunt Mesia». Femeia dă fuga şi anunţă toată cetatea să vină să-L vadă pe Cel care i-a spus toată viaţa, iar Acesta este Hristosul.
Apa vie potoleşte setea de Dumnezeu
Arhiereul Dunării de Jos a spus că samarineanca a luat parte la o teofanie, la arătarea lui Dumnezeu. „Ea a fost în stare să se transforme şi dintr-o femeie necredincioasă care nu a dorit să intre în vorbă cu Fiul lui Dumnezeu, ea a devenit o mare mărturisitore, a devenit atât de convingătoare, încât a chemat toată cetatea la Dumnezeu. Iar Dumnezeu a făcut dintr-o necredincioasă un apostol, o sfântă pe care au urmat-o toţi din cetate…”
Samarineanca a trecut de la cele pământeşti la cele cereşti, de la simpla vestire la credinţa vie, fiindcă Viu este Dumnezeu atunci, acum şi pururi…
Ea a înţeles că apa din fântână potoleşte setea noastră vremelnică, iar setea după Dumnezeu nu o putem alina decât cu „Apa cea vie” care este Hristos.
