Tragicul sfârşit al lui George Folescu. Prăbuşirea unui „rege” al operei

Tragicul sfârşit al lui George Folescu. Prăbuşirea unui „rege” al operei
Evaluaţi acest articol
(9 voturi)

Basul George Folescu (1884-1939) a încântat publicul operei în prima jumătate a secolului trecut, dar este şi astăzi cunoscut şi apreciat de către iubitorii acestui gen muzical. "Regele", cum era supranumit de publicul din vremea sa, era comparat de către pretenţioşii melomani ai timpului cu legendarul Fiodor Şaliapin, artist considerat de foarte mulţi drept cel mai mare interpret de operă al secolului al XX-lea. Succesele remarcabile obţinute pe scena lirică l-au făcut cunoscut pe Folescu în lume, dar această recunoaştere unanimă nu i-a schimbat firea, el rămânând acelaşi om modest, jovial şi cu mult bun simţ, până la tragicul său sfârşit.

Despre meritele şi valoarea cântăreţului român se auzise până în cele mai înalte cercuri muzicale ale timpului, astfel că popularul bas a avut surpriza să primească o invitaţie pentru o audiţie în vederea unui contract la cel mai important teatru al lumii, Teatro alla Scala din Milano... Vestea l-a bucurat şi entuziasmat pe interpretul roman, în mintea sa conturându-se promiţătorul drum spre marile scene ale lumii, având în buzunar recomandarea juriului atât de exigent al celebrului teatru milanez.

Într-un entuziasm general, artistul şi-a făcut bagajele şi a plecat plin de încredere către ţara unde s-a născut opera, Italia compozitorilor Verdi, Puccini, Donizetti şi Bellini şi a tenorului fără egal Enrico Caruso... Ajuns la Milano, "Regele" s-a instalat confortabil la un hotel bun din apropierea celebrului teatru. În dimineaţa următoare, în holul hotelului, a avut surpriza să fie salutat de un vechi cunoscut, un negustor bucureştean nelipsit de la spectacolele sale. S-a întreţinut cordial cu acesta la o cafea, apoi, însoţit de urările entuziastului său admirator, a plecat emoţionat către vestitul teatru, unde trebuia să se prezinte la audiţie peste câteva zile. Basul era un om destul de superstiţios şi urările cunoscutului întâlnit chiar în drum către La Scala le-a perceput bucuros ca fiind de bun augur!

După ce a parcurs la pas drumul, zăbovind în faţa vitrinelor strălucitoare ale luxoaselor magazine din Galeria "Vittorio Emanuele II", s-a trezit dintr-odată lângă statuia marelui Da Vinci, având chiar în faţă vestitul teatru de operă. Apropiindu-se de intrare, aspirantul la faima internaţională în lumea plină de convulsii a artei lirice încerca emoţii diferite, unele dintre acestea noi, nevenindu-i parcă să creadă că a ajuns să urce pe scena unde odinioară au uimit lumea Caruso, Şaliapin, Titta Ruffo şi alţi corifei ai operei. Se încuraja cu gândul că este cineva, dacă a ajuns să fie invitat să dea audiţie aici şi a păşit înăuntru. Preluat de respectuosul portar, este condus la biroul care se ocupa de recrutarea personalului artistic.

Aici, vestea că juriul ce patrona audiţia este condus de nimeni altul decât de exigentul şi atât de influentul Arturo Toscanini, omul despre care artiştii spuneau că printr-un cuvânt poate ridica un interpret în slavi, asigurându-i accesul în cercul înalt şi atât de restrâns al artiştilor lirici de excepţie, sau tot cu un cuvânt putea trimite un temerar aspirant la gloria artistică în cenuşa anonimatului, de unde era imposibil să se mai întoarcă... Din numerosul şi selectul juriu mai făceau parte încă vreo 12 artişti lirici, unii solişti celebri, alţii dirijori vestiţi în întreaga lume, oameni de înalt profesionalism, în mâinile cărora era răspunderea selecţiei viitorilor solişti, pe umerii cărora se întemeia reputaţia impecabilă a Teatrului La Scala.

Invitatul român a fost condus pe scenă, în faţa sălii teatrului, acolo unde urma să evolueze peste doar două zile, să se familiarizeze cu atmosfera. Pe acolo păşiseră cei mai mari artişti lirici ai lumii, unii adevărate legende... Faptul că sala se cutremurase de atâtea ori sub rafalele asurzitoare de aplauze şi ovaţii parcă fără sfârşit îl făcu pe vizitator să realizeze că se implicase într-o problemă de totul sau nimic, fără alternativă... Aceste emoţii puternice au fost amplificate când află, la biroul unde se făcea înscrierea, că alţi vreo trei sute de tineri din toată lumea erau înscrişi. Chiar dacă îşi făcea curaj, gândindu-se cu speranţă la atmosfera de acasă, când era strigat pe stradă cu simpatie, recunoscut şi aplaudat, la momentele când, stăpân pe sine, conştient de frumuseţea vocii şi a prestanţei sale, intra pe scenă, sala vuind de aplauze de la primele arii, acum parcă nu mai era acelaşi, aici, printre străini. Acasă îl ştiau şi îl admirau toţi, era comparat cu Şaliapin şi strigat cu mândrie de către admiratori "Regele". 

Aici, printre străini, curajul parcă îl părăsise. În clipele de mare tensiune psihică, avea o senzaţie de slăbiciune şi simţea un nod în stomac ce-i provoca o tuse pe care nu o putea stăpâni, care-i zdruncina tot corpul. Astfel de senzaţii apăreau în special în situaţii de nesiguranţă, la emoţii puternice, de necontrolat. La începutul carierei, înfruntase astfel de situaţii, dar dobândirea încrederii îl făcuse apoi sigur pe sine... Acum, după ani, în faţa acestui moment inedit, reacţia aceasta demobilizatoare îşi făcuse iar apariţia... Artistul realiza că aceste nenorocite stări emoţionale îi depăşesc capacitatea de autostăpânire, făcându-l să trăiască o stare învecinată cu panica! Gâtul i se uscase şi vocea i se pierduse, nu mai avea vlagă...

Plecă îngândurat către hotel, trecând indiferent prin galeria unde se dă ora exactă în materie de modă pentru lumea civilizată de pretutindeni. Ca un făcut, la hotel îl întâlni iar pe simpaticul negustor meloman, care a căutat să-l convingă să nu renunţe. Zâmbind amar, cântăreţul îi răspunse la încurajări spunându-i că el, "Regele", preferă tochitura de porc cu mămăliguţă de acasă savuroaselor spaghete bologneze din însorita peninsulă.

Învins de o emotivitate greu de stăpânit, fapt ce l-a împiedicat într-un moment-cheie al vieţii să evolueze cum şi-ar fi dorit, a continuat să joace la opera de acasă, dar nu a mai fost acelaşi. Faptul că şi a doua soţie l-a părăsit, desele escapade bahice prin grădinile de vară ale Bucureştiului, unde vocea-i de aur încânta boema mereu numeroasă, viaţa trăită din ce în ce mai mult la întâmplare au ajuns să-i afecteze şi darul cel mai de preţ, VOCEA, participarea sa la spectacole devenind din ce în ce mai puţin vizibilă, ca şi entuziasmul cu care era întâmpinat odinioară... Directorul Operei, un om de suflet şi bun psiholog, simţind decăderea "Regelui" şi depresia acestuia tot mai accentuată, a trimis un corist să îi ţină companie şi să-l ajute la treburi.

Simţindu-se tolerat la Operă şi tot mai neputincios, mai inutil, hărţuit de suferinţele sufleteşti, într-o seară mohorâtă şi ploioasă de toamnă a anului 1939, Folescu, pretextând că are nevoie de ceva cumpărături mărunte, şi-a trimis colegul de cameră să i le procure de la un mic magazin din apropiere. Când s-a văzut singur, şi-a luat pistolul, l-a încărcat şi, liniştit, împăcat cu destinul, a pus capăt unei existenţe care pentru el nu-şi mai avea rostul, în afara scenei magice unde cunoscuse cele mai frumoase bucurii ale vieţii.

Peste ani, un alt mare artist de operă român, eminentul bariton David Ohanesian, contemporan cu mulţi dintre noi şi admirator al lui George Folescu, spunea în amintirile sale că un artist trebuie, ca să izbândească, să aibă un sistem nervos de bivol, să nu se clatine în faţa celor mai puternice emoţii, arătând cazuri nefericite în care mari talente s-au pierdut, unele, ca în cazul de faţă, renunţând chiar la darul suprem, viaţa...

George Folescu, personaj ilustru din istoria Operei Române, a fost învins de lipsa unui astfel de sistem nervos rezistent, de o viaţă sentimentală nefericită şi de slăbiciuni care, din păcate, pun şi acestea stăpânire câteodată pe sufletele şi aşa încercate în focul necruţător uneori al vieţii...

Citit 931 ori Ultima modificare Vineri, 28 Mai 2021 23:50

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.