O carte deloc simplă. Romanul nostru cel de toate zilele și „păcatele”...

O carte deloc simplă. Romanul nostru cel de toate zilele și „păcatele”...
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Martin Amis, Zona de interes, București, Pandora Publishing, 2020, în traducerea Mihaelei Ghiță

*

Considerat de mulți critici drept una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, Martin Amis, fiul scriitorului Kingsley Amis, este adeseori plasat în generația romancierilor britanici care s-au afirmat în anii ’80 și care îi include pe Salman Rushdie, Ian McEwan și Julian Barnes. Martin Amis s-a născut la Oxford, în 1949. „The Rachel Papers” (1973) este primul său roman, distins cu „Somerset Maugham Award” în 1974. În 1975 îi apare al doilea roman, „Născuți morți”, iar în 1984 publică „Banii”, prima carte dintr-o trilogie a cărei acțiune se desfășoară la Londra. Este autorul a 15 romane, 7 volume de povestiri și 8 volume de non-ficțiune, urmând să apară în limba română și „Koba cel Temut”, un eseu despre crimele lui I.V. Stalin, la fel de zguduitoare ca și romanul mai jos recomandat.

*

Dacă tema nu ar fi cea care este, genocidul sub forma particulară a Holocaustului, am putea să vorbim despre eleganța stilului lui Martin Amis. Ba chiar, la promovarea cărții, este un citat din „Los Angeles Times” (pe coperta IV): „Elegant și subtil. Un sofisticat efort de a înțelege cultura de zi cu zi a genocidului.”

O sensibilitate exacerbată ar accentua „continua” cultură a genocidului și a urii, cultivată acum și din motive… ecologice, dar dacă ne întoarcem la momentul istoric surprins în roman, suntem la Auschwitz și aceasta spune totul.

Dacă Emil Fackenheim a scris „Condiția umană după Auschwitz”, Martin Amis „povestește” despre condiția umană la Auschwitz, în timpul atrocităților, crimelor, umilințelor, rezultând și un eseu asupra iubirii în vremea unei altfel de holere, cea a spiritului, a nebuniei… Voinței. Voinței de putere, în ultimă instanță! (p.316)

Iubire aproape platonică în special, sexualitatea fiind și ea „tratată” (dar nu insistăm aici, vă lăsăm să descoperiți acest aspect), Îndrăgostitul fiind un fel de Don Juan, iubirea ofițerului nazist „de legătură” Angelus Thomsen fiind pentru… soția comandantului lagărului, Hannah Doll, o rebelă sui generis, „triunghiul amoros” la care se bate apropo pe aceeași copertă fiind întregit de Paul Doll, comandantul… De fapt, nu este deloc un triunghi amoros așa cum se înțelege prin această... sintagmă, ci mai degrabă o tensiune amoroasă rezultată, pe de o parte, din criza căsniciei vechi, de aproximativ 14-15 ani, criză accentuată, evident, de situația criminală din… „Zona de interes” fizică, concentraționară. Și pe cealaltă parte, de imposibilitatea împlinirii fanteziilor lui Thomsen! Fantezii care vor țese, în contextul prezentării motivelor care îi apropie pe Angelus și Hannah, o iubire aparent durabilă, cel puțin din partea bărbatului...

Consideră Thomsen la trei ani după terminarea războiului, subliniind adevărata zonă de interes: „În timpul național-socialismului, te uitai în oglindă și-ți vedeai sufletul. Te dădeai în vileag. Lucrul acesta era valabil, par excellence și a fortiori, cu asupra de măsură, în cazul victimelor sau al celor care trăiseră mai mult de un ceas și avuseseră vreme să-și înfrunte propria reflexie. Și totuși, era valabil și pentru toți ceilalți - răufăcătorii, colaboraționoștii, martorii, complotiștii, de ce nu, martirii (nota a.g.s.: despre etimologia cuvântului „martir”, la pagina 104!) și până și obstrucționiști neînsemnați, ca mine și ca Hannah Doll. Cu toții am descoperit, sau nu ne-am putut împiedica să dezvăluim, cine anume eram. Cine era cu adevărat om. Asta era zona de interes.” (p.363)

Oglinda aceasta de mai sus este una dintre cheile cărții, despre ea scrie, la ea meditează Szmul Zacharias (și el cu povestea lui de iubire pentru soție, rămasă în orașul lor de baștină), evreul din „trupele” Sonderkommando, care făceau „curățenia”, unul dintre cei mai vechi în breaslă, încă de la începuturi, a cărui ultimă „hotărâre” îi salvează viața lui Hannah, dar care îl condamnă la moarte imediată pe el însuși (p.376)

Dar deja am descoperi prea multe din partea de intrigă… polițistă, reliefându-l prea mult pe comandantul lagărului, „Moș Sugativă”, care se considera un om normal, dar care (se) înnebunea după… numere. Cert este că romanticul se hotărăște, din mai multe motive, să… îi fie omorâtă soția sfidătoare (mai înaltă decât el, care îi și învinețește ochii într-un episod care va duce la victime colaterale), soție cu care avea două gemene, monstruozitatea arătându-i-se încetul cu încetul, dezvăluirea ținând de harul scriitorului, care, oarecum paradoxal, nu încearcă să înțeleagă și să explice Fenomenele care țin de o Răutate care nu poate să fie… pură, deoarece, nu-i așa, Puritatea respinge Răul și mai ales pentru că, la documentare, a fost foarte atent, de pildă, la Primo Levi, citat tot în postfața (autorului): „Poate e imposibil și, mai mult chiar, poate nu trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat, fiindcă să înțelegi aproape că echivalează cu a legitima. Dați-mi voie să mă explic: să înțelegi o premisă sau un comportament uman înseamnă să o circumscrii, să-l circumscrii pe autorul ei, să te pui în locul lui, să te identifici cu el. Acestea fiind zise, niciun om normal nu va reuși vreodată să se identifice cu Hitler, Himmler, Goebbels, Eichmann și atâția alții ca ei. Lucrul ăsta ne descumpănește și, în egală măsură, ne oferă un sentiment de ușurare, din cauză că poate e de dorit ca lumile lor (și, de asemenea, din păcate, faptele lor) să rămână incomprehensibile în ceea ce ne privește.” (pp.394-395)

Întorcându-ne la Amis și personajele lui, mai exact la Thomsen, acesta poate identifica, fantastic, una dintre cauze: „Exista, așa credeam, un univers ascuns care se depăna în paralel cu lumea pe care o știam; exista in potentia; ca să ți se îngăduie accesul în el, trebuia să treci prin vălul sau pelicula obișnuitului și să acționezi.” (p.23) Sunt gânduri din timpul războiului, când abia o cunoștea pe Hannah… Și nu întâmplător este sărbătorită Noaptea Valpurgiilor, când se trece granița dintre lumea văzută și cea nevăzută!

Între animalitate și nebunie, în cele din urmă, studiind cu maximă atenție documentele istorice, se citează dintr-un discurs al lui Hitler din 27 noiembrie 1941, încă de atunci rezultând, din mai multe surse, de fapt, că Fuhrerul deja nu mai credea într-o posibilă victorie, dar, de fapt, își ura de moarte cetățenii (plecând de la scrieri ale lui Sebastian Haffner): „Dacă într-o zi nația germană nu va mai fi îndeajuns de puternică, ori de dispusă de a-și vărsa sângele pentru propria-i existență, atunci n-are decât să piară și să fie anihilată de o altă putere mai mare… Nu voi vărsa lacrimi pentru nația germană.” (p.391)

Dacă adăugăm una dintre concluziile lui Martin Amis, deja privim altfel… al doilea război mondial, certificând Nebunia… epidemică ca sursă a unei mari nenorociri omenești: „Și acum venim și ne întrebăm: cât de departe în timp își aveau originea - această înclinație involuntară spre autodistrugere și, mai târziu, corolarul ei perfid, pornirea conștientă spre moartea națională? Iar răspunsul pare să fie că au existat dintotdeauna.” (p.392)

Bref, o carte deloc simplă, din multe puncte de vedere...

Citit 662 ori Ultima modificare Vineri, 03 Septembrie 2021 02:45

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.