La Cincizecime, ucenicii lui Hristos sunt martorii unui eveniment crucial în istoria omenirii, acum „ia fiinţă concretă Biserica, întrucât acum Hristos coboară pentru prima dată în inimi”, ne lămureşte părintele Dumitru Stăniloae, în primul Tratat din Teologia Dogmatică.
Ei - martorii pogorârii Duhului Sfânt - Îl primesc pe Mângâietorul şi apoi botează primele comunităţi, îi cheamă pe iudei, cheamă neamurile la înnoire în Duh. Botezul ne luminează calea.
„Botezul schimbă viaţa şi o îndreaptă spre ceea ce este ea, spre veşnicie. Şterge urmările păcatului”, reţinem din volumul Mreaja Cuvântului, semnat de Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos.
Prin înnoirea în Duh, prin îmbăcarea cu putere de Sus, cei 12 Apostoli devin „organe ale puterii Sale” (ale Duhului Sfânt), ne spune Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), în Cuvântarea XXIV - la Cincizecime.
Din acest moment, prin investirea cu Duhul Sfânt - din Trupul lui Hristos pnevmatizat - care S-a aşezat peste ucenici „sub formă de limbi de foc” - cei 12 ucenici, primind poruncă divină, se aşază în slujba lui Dumnezeu şi devin instrumente de lucru ale Lui. Din acest moment, Apostolii sunt cei care duc în lume vestea Învierii Fiului lui Dumnezeu-Cuvântul, dumnezeirea Logosului (Cuvântului) Întrupat.
Şi pe mărturia Apostolilor despre pătimirea, Învierea şi Înălţarea la cer a Mântuitorului S-a format Biserica lui Hristos.
Mântuirea o aflăm doar în Biserică
Prin ani, încet încet Biserica lui Hristos creşte în unitate şi comuniune treimică de la suflet la suflet, de la comunitate la comunitate, din neam în neam, fiindcă acesta a fost scopul trimiterii în lume a Fiului lui Dumnezeu - Cuvântul.
El S-a Întrupat, a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu între oameni, a răscumpărat păcatele noastre cu Jertfa sângeroasă de pe Cruce, a Înviat şi S-a înălţat la cer, a trimis Duhul Mângâietor şi a creat Biserica pentru ca oamenii să vină la mântuire.
Pentru aceasta este nevoie şi de participarea noastră la viaţa Bisericii, la rugăciune, la liturghie şi la împărtăşirea cu Sângele şi Trupul Său, „Medicamentul Vieţii Veşnice”, cum spune Sfântul Ignatie Teoforul.
Pentru înnoire în Duh, pentru mântuire, e nevoie şi de implicarea şi apartenenţa noastră la Biserică - „Trupul lui Hristos”. Creştinismul apusean consideră că e suficientă Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului, pentru ca şi noi oamenii să fim mântuiţi şi din acest motiv, nu mai este nevoie de niciun efort din partea omului pentru a se înnoi în Duh, pentru a răspunde afirmativ la parteneriatul de iubire a lui Dumnezeu-Cuvântul.
„Catolicii, nerupând în mod tranşant cu viaţa creştină dinainte de scolastică, au păstrat Biserica, dar i-au dat mai mult un caracter instituţional, decât unul sfinţitor şi îndumnezeietor, un rost asemănător cu al celorlalte instituţii lumeşti”, observă părintele Dumitru Stăniloae.
Aspectul mântuirii în Biserica Romano - Catolică este mai mult o chestiune de ordin juridic, exterioară omului. Mântuirea este un act de satisfacere a onoarei lui Dumnezeu prin Jertfa de pe Cruce! Jalnică găselniţă, lipsită de profunzime teologică.
Nici nu e de mirare, de vreme ce Biserica este doar o instituţie, aspectul arhitectural fiind cel care primează, Papa fiind deţinătorul şi distribuitorul de graţii, de energii create, potrivit celebrelor „inovaţii latine”. Învăţătura Bisericii Dreptmăritoare consideră că Biserica nu este doar o simplă instituţie, ci are drept fundament „Piatra din capul unghiului care este Hristos” (Matei 21, 42 ; Ps. 117).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Dreptmăritoare ne învaţă că Biserica este „Mama noastră spirituală”, este locul unde ne înnoim spiritual, unde ne împărtăşim din Lumina darului ceresc. Invitaţia de a ne împărtăşi din Lumina darului ceresc este adresată nouă, oamenilor, dar şi întregii creaţii, văzută şi nevăzută.
În constrast cu scolastica occidentală, care pune accent pe instituţia Biserică, pentru care Papa este deţinătorul şi distribuitorul harului, al graţiei (ca energie creată) şi al indulgenţelor, în învăţătura Bisericii noastre Dreptmăritoare, Duhul lui Dumnezeu este Cel care pune început omului nou, care ridică din păcatul adamic creştinul şi îl înduhovniceşte.
Duhul lui Dumnezeu este Cel care înnoieşte nu numai Biserica, ci întreg cosmosul, cosmos despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spune (în Mystagogia) că „are caracter bisericesc”.
Omul trecut prin baia Sfântului Botez - „când păcatul este şters” - şi care duce o viaţă adevărată în Hristos şi cu Hristos poate să devină biserică, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Prin Iisus Hristos - Mântuitorul lumii, Dumnezeu ne cheamă să ne facem părtaşi ai împărăţiei Sale, să redobândim armonia dinaintea căderii în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, să devenim oameni luminaţi de lumina credinţei.
Şi cea care ne asigură echilibrul şi armonia, comuniunea între El şi noi, între semeni în Biserică, în întreaga creaţie a lui Dumnezeu este Sfinţitoarea Treime. Numai în Biserică, omul religios poate deveni Biserică, „Templu al Duhului Sfânt”, cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Biserica - unirea a tot ce există
Spuneam că în Apus, Biserica este văzută ca o instituţie şi din păcate această concepţie a pătruns şi la noi din ce în ce mai mult. Propunem să ne oprim la definiţia pe care o dă, din punct de vedere spiritual, părintele Dumitru Stăniloae:
“Biserica e unirea a tot ceea ce există sau e destinată să cuprindă tot ceea ce există: Dumnezeu şi creaţie. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea. În ea e eternul şi temporalul, ultimul destinat să fie copleşit de eternitate; necreatul şi creatul, ultimul destinat să fie copleşit de necreat, să se îndumnezeiască: spiritualul de toate categoriile şi materia destinată spiritualizării: cerul şi pământul, pământul penetrat de cer; nespaţialul şi spaţialul; eu şi tu; eu şi noi; noi şi voi uniţi în „TU” divin sau în relaţie dialogică directă cu El”.
Noi creştinii doar participând la viaţa Bisericii vom reuşi să ajungem la iubirea Sfintei Treimi, să fim în comuniune cu Dumnezeu, detaşându-ne de viaţa îngustă a egoismului. Ne vom mântui doar urmând exemplul de iubire a lui Hristos, care din dragoste pentru noi şi pentru mântuirea noastră S-a Jertfit pe Cruce. Moartea Sa, contrară oricarui egoism, a devenit „de viaţă făcătoare”, Trupul jertfit al lui Hristos este pentru noi, creştinii, «Pâine spre viaţa lumii» (Ioan 6,33).
Biserica este „chip şi icoană a lui Dumnezeu”, ne arată părintele Dumitru Stăniloae, care porneşte de la teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul (Mystagogia) şi subliniază că „locaşul bisericesc este din punct de vedere spiritual chip şi icoană al lui Dumnezeu, dar este şi chip al creaţiunii cosmice şi al omului - ca biserici în devenire posibilă”.
Locaşul bisericesc, cosmosul şi fiinţa umană nu sunt trei locaşuri distincte, independente unul de altul. Între acestea, doar comunitatea credincioşilor înaintează conştient spre Dumnezeu, pe când cosmosul şi omul pot doar ajunge Biserică actualizată numai în solidaritate cu locaşul bisericesc propriu-zis. Cosmosul este nu numai o imitaţie a locaşului bisericesc, ca chip al lui, ci chiar „Biserică nefăcută de mână”.
Biserica actualizată - locaşul bisericesc, zidirea umană - este o parte a cosmosului văzut, a comunităţii umane în general; pe de altă parte, este ca „un fel de aluat ce penetrează cosmosul”, comunitatea umană.
Atât cosmosul, cât şi comunitatea umană pot actualiza caracterului lor de biserici, dar nu în sens propriu zis. Cel care le uneşte şi care „este Totul în toate”, este Dumnezeu.
Între cele trei aspecte ale Bisericii, nu e vorba de o separaţie, ci de o interferenţă între Biserica propriu-zisă, cosmos şi om, care rămân legate tainic de Dumnezeu, ultimele două lăsându-se penetrate de prima, dat toate cu dorinţa şi nădejdea de a deveni biserică.
