Pentru Dimitrie Lupu (Miti, cum îi spuneau apropiații), literatura și frumusețea cunoașterii erau totul. Cărțile erau totul. Nu vorbea despre altceva. Era în stare să vorbească despre literatură, despre scriitorii lui preferați, nu ore în șir, cum adesea o făcea, ci zile în șir. Cu patos, cu bucurie și umor, dar și cu nerv, cu vehemență, ca și când toată viața lui era pusă în joc. Așa l-am cunoscut pe Miti. Plin de pasiune pentru literatură și pentru frumos, pentru tot ce în poezie, muzică, pictură, film, dans era artă. Nu cunoștea altceva. Nu trăia altceva. Nu-l interesa altceva. În viața reală era un inadaptat. Un neîndemânatic. Un nedescurcăreț nevoit să se lase în mâinile proniei. Un aerian, cum îi plăcea adesea să pozeze. Era însă o poză care i se potrivea, care-l explica, o postură pe care o conștientizase de-a lungul timpului, în diferitele situații în care se trezise ca un încurcă-lume. O poză care contrasta ca de la pământ la cer cu siguranța sa de scriitor. Aici a știut întotdeauna să se orienteze. Viața cotidiană, cu obstacolele ei mărunte și mai mari, aparținea unui plan secund, lăsat în umbră. Își onora obligațiile curente, dar nu le acorda un interes deosebit. Nu acolo îi era inima. Și Miti a câștigat pariul. A reușit să trăiască numai pentru literatură, iar viața de zi cu zi, așa cum o cunoaștem cu toții, s-a lăsat îmblânzită, oferindu-i răgazuri infinite pentru a scrie și a citi. A fost un privilegiat, cum nu contenea să se mire. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib, îmi spunea adesea. Greu de imaginat astăzi cum poți să ai șansa unui loc de muncă unde nu trebuie decât să arunci din când în când un ochi pe ceasul unui utilaj, să nu faci nimic altceva și tot restul timpului să îți permiți să citești… și să citești. O situație atât de privilegiată, că pare desprinsă chiar din povestirile fantastice ale lui Dimitrie Lupu. Și totuși lucrurile astea se întâmplă și poate că mai sunt posibile și astăzi, pentru doi-trei fericiți, pasionați de literatură.
În ultimul timp, inerțiile și decepțiile noastre s-au întâlnit cu apusul lui Miti. Nu ne-am mai întâlnit ca altădată, în bucurii comune. Am acceptat că unele lucruri se sting și mor. Din neputință, ne-am împăcat poate prea ușor cu asta. Dar Miti cu siguranță înțelege și e îngăduitor. Așa cum nu uita să fie îngăduitor și cu sine. Spiritul lui nu a murit. Dialogul nostru nu s-a încheiat. Ne vom întâlni și de acum încolo. Îi vom reciti cărțile, ne vom surprinde gândindu-ne la el și îl vom regăsi prezent, poate mai prezent ca niciodată, amintindu-ne ceea ce noi riscăm să uităm.
Vineri, 7 ianuarie, de la ora 19.00, pe pagina noastră de Facebok (online), citeşte Matei Leonard.
