* Interviu realizat cu academicianul Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român, preşedintele Fundaţiei Anastasia Bucureşti *
În pagina de Credinţă de sâmbăta trecută, am făcut cunoştinţă cu academicianul Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român, un îndrăgostit de Icoana bizantină. Tema de maximă actualitate - întoarcerea la Icoana Bizatină a Bisericii Nedespărţite.
Este autorul mai multor cărţi de specialitate şi are nenumărate premii în domeniul artelor plastice. Ar fi putut face carieră de succes în marile metropole ale lumii, însă academicianul Sorin Dumitrescu este convins că rostul şi împlinirea unui „îndrăgostit de Icoana bizantină” este Acasă, fiindcă aici simte Maestrul „plenitudinea în a lucra ceea ce mă defineşte”...
Reporter: Domnule academician Sorin Dumitrescu, o icoană este „chip al lui Dumnezeu”, este „fereastră spre cer” pentru creştin. Când o icoană este frumoasă, teologic, vorbind?
Sorin Dumitrescu: Spre deosebire de celelalte arte, frumuseţea icoanei înseamnă claritate teologică. Frumuseţea unei icoane este una cu limpezimea expunerii fundamentului ei teologic, canonic şi dogmatic.
Desigur, printre ispitele care pândesc arta pictorului bisericesc se numără tentaţia de a zugrăvi şi contempla peretele pictat neliturgic, ca un tablou.
Apoi, exigenţele pe care le impun anumite detalii: realizarea unităţii plastice, controlarea ritmului iconografiei, distribuirea judicioasă şi armonioasă a centrilor de interes, îl pot acapara până la a-l face pe iconar să ignore faptul că ansamblul pictat reprezintă o componentă liturgică, nu un poliptic de icoane de sine stătător.
Reporter: Ce elemente trebuie să aibă în vedere iconarul, pe lângă rugăciune, asceză, pregătirea de specialitate?
Sorin Dumitrescu: Pictorul bisericesc este cu atât mai bizantin, cu cât ţine seama şi pune accentul pe relaţia cu celelalte elemente prezente pe parcursul desfăşurării oficiului liturgic: întregul spaţiu arhitectonic al bisericii, spaţialitatea ornamentelor, eclerajul încăperilor, stilul mobilierului, muzica stranei, „coregrafia” actului liturgic şi mai ales desfăşurare în sine a slujirii liturgice.
Frescele trebuie să fie conivente iconic cu aceste componente. Atenţia fără măsură asupra realizării propriei piese riscă să producă o lucrare atrăgătoare plastic, dar inadecvată liturgic.
Reporter: Vorbiţi în carte despre o anumită amnezie teologică…
Sorin Dumitrescu: Da. Şi ea se instalează atunci când clerul, poporul credincios şi iconarii pierd contactul cu lumina Scripturilor şi, finalmente, uită de conţinutul şi frumuseţea Cuvântului Revelat.
Or, sublimele chivote şi catedrale ale creştinismului universal, care ne lasă cu răsuflarea tăiată, au fost făcute de cultura şi trăirea autentic creştină a unor echipe de pictor care lucrau unitatea icoanei perfect solidară canoanelor şi dogmei iconografice.
Şi acestea erau cunoscute de toţi meşterii şi meşteri se cunoşteau între ei şi pe ei îi cunoştea Hristos şi Hristos trăia în ei… Un reviriment al expresiei vizuale liturgice se poate obţine numai dacă încurajăm formarea echipelor.
Reporter: În acelaşi volum „Noi şi icoana”, aveţi o atitudine critică faţă de împregnarea reprezentării iconice de „îngeri edulcoraţi”, „de Sfinţi cu grimase şi obraji înroşiţi prin care este ilustrat Duhul Sfânt!…” Cu ochiul specialistului, din nefericire, observaţi existenţa unei categorii de icoane impregnate de prea mult realism în detrimentul luminii harice. Când o icoană îşi pierde universalitatea?
Sorin Dumitrescu: Icoana este de un realism pregnant, atâta doar că se referă la o realitate în curs de a fi instaurată, iar această realitate este a împărăţiei lui Dumnezeu, iar împărăţia este o lume îmbunătăţită duhovniceşte.
Icoana îşi pierde universalitatea în momentul în care îşi pierde inteligenţa dogmatică şi discursivă… Adică, atunci când icoana părăseşte definiţiile tainice lucrate de Sfintele Sinoade Ecumenice, de Sfinţii Părinţi ai Bisericii Nedespărţite, în conlucrare cu Duhul Sfânt, pentru diverse „închipuiri” teoretice, adeseori speculativ atrăgătoare şi unde i se întinde pictorului un abis de… imbecilitate sentimentală.
