- Lucia Ovezea, "Dacă lumea s-ar sfârși mâine", Editura Tracus Arte, București, 2021
O carte recomandată de către Ioan Es. Pop nu poate să nu îți atragă atenția, care îți este captată cu totul, de la primele rânduri. Lucia Ovezea se dovedește a fi o povestitoare înnăscută, ce știe să imprime un anumit ritm texturii prozei, care nu se va dovedi deloc exotică (cum ai fi ispitit să crezi, după o frunzărire superficială) la... lectură, scriitoarea reușind miracolul de a scrie pentru toți, dar nu pentru oricine. Într-un fel, Lucia Ovezea este aici o Șeherezadă a noii lumi, a Satului global, purtând cititorul din extremul Orient (mai exact, Thailanda și Bhutan) până în Spania, Olanda și Anglia, eroii principali fiind, însă, din România și România de dincolo de Prut.
Dacă romanul ar fi ecranizat (și sunt destule premise care l-ar recomanda pentru așa ceva, amintind și de pelerinii din romanele lui Peter Matthiessen ori Paolo Cognetti - apropo de cartea acestuia din urmă, "Fără să ajungi vreodată în vârf", de la Lucia Ovezea aflăm că în Bhutan, oficial, este interzisă escaladarea vârfurilor mai înalte de 6.000 de metri, pentru a nu deranja zeitățile!), ar trebui să înceapă cu scena de final, în care - nu vă speriați, nu este un spoiler! - trei tineri se întâlnesc pe cel mai mare aeroport din lume (dacă nu mă înșel!), în Londra, în anul 2009! Karina, Cosmin și Jinge, "trei tineri, la început de drum, ca mulți alții din generația lor. Cu mania lor, generată de nevoia de apartenență la grup, se îmbrăcau, vorbeau, își împrumutau ideile și obiceiurile, dar, în esență, fiecare era unic, o verigă a unui lanț care unea ce a fost cu ce va fi. Viitorul părea o pagină albă, pe care fiecare era invitat să scrie ce voia el, dar… cineva trăsese deja niște linii. ”Toate-s vechi și nouă toate…" (p.169)
Poate cei trei vor deveni subiectele unui alt roman din viitor (cum s-a întâmplat cu femeile din romanul de debut, "Patru femei", în zilele acestea scriitoarea lucrând la continuarea… destinelor literare ale celor patru!), cei trei ajunși la vârsta studenției, devenind frați la o vârstă destul de înaintată, devenirea (în mai multe sensuri) fiind observată de cititorul atent, care va pune cap la cap sugestiile…
Ioan Es. Pop sublinia și el, în finalul rândurilor de pe coperta a IV-a: „O carte a devenirilor, scrisă cu pasiune și luciditate!”
Era concluzia… pasionalului și lucidului poet, după ce mai îmbia eventualii cititori cu următoarele observații: „Nu întâmplarea, ci destinul guvernează viețile personajelor din această carte, care ne transportă, în felurile cele mai neașteptate, de la București la Chișinău, Middleburg, Bangkok, Paro, Punacka, Londra ș.a., prin Europa și Asia, așadar.
Ludmila și Ștefan, personajele centrale, care în tinerețe sunt doi sportivi de performanță și care se întâlnesc sub aceste auspicii, ne fac părtași ai legăturii lor, în care el iubește, iar ea îi răspunde cu semne de prietenie, creându-se un suspans ce ține până la sfârșitul cărții. Pentru că ea alege să ajungă dincolo de Cortina de Fier, motiv pentru care trece prin peripeții care de care mai surprinzătoare, în timp ce el se căsătorește cu o femeie care, o vreme, îi oferă iluzia dragostei.
Ani mai târziu, Ludmila e stewardesă pe liniile aeriene olandeze, iar Ștefan a devenit antrenorul echipei de tir a Thailandei. Cei doi se (re)întâlnesc la Bangkok și relația lor reîncepe, adâncindu-se în partea a treia a cărții, Inițierea (nota a.g.s.: primele două părți sunt „Începuturi” și „Căutări”), care relatează călătoria lor în universul templelor budiste din Bhutan. Aici își vor și mărturisi iubirea, intens spiritualizată și binecuvântată de înțelepciunea călugărilor tibetani, care se exprimă în adevăruri precum cele revelate de unul dintre numeroșii Lama: ”«Fiecare om vede divinitatea diferit, dar indiferent ce nume îi dai lui Dumnezeu, el îți va inspira întotdeauna doar gânduri și fapte bune menite să-ți înalțe, ilumineze și liniștească sufletul. El poate să-ți sădească în suflet iubire față de toată creația, să-ți umple de bucurie inima dacă ai uitat să mai iubești și să te ajute atunci când nu mai ai puterea de a ierta. Credința în el te-ar elibera de îndoieli, neliniști, arătându-ți cât de aberante sunt și te-ar călăuzi pe calea smereniei.»"
În foto, Lucia Ovezea
Fragmentul mai sus citat este de la pagina 137, unde este și referința care ne duce către semnificația titlului cărții (aceste rânduri dezvăluind și alte două personaje principale, pe lângă eternii Adam și Eva, aici Ștefan și Ludmila: Dumnezeu, adică "Cineva", poate, și… Devenirea), acel fragment continuând astfel: "Învățăturile lui te-ar face să iubești și să aperi viața. Dacă oamenii ar ști că lumea se sfârșește mâine, oare s-ar mai gândi cineva la bunuri materiale, la poziție socială, la influență și putere sau doar la persoanele care contează pentru ei? Cu siguranță drumurile s-ar umple de oameni care ar alerga înnebuniți spre cei pe care îi iubesc. Abia atunci ar înțelege că fie nu le-au mărturisit niciodată iubirea, fie că nu au făcut-o îndeajuns…"
Din multe puncte de vedere este și un roman istoric, în sensul clasic: sunt fresce ale regimurilor comuniste din Republica Socialistă România și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (U.R.S.S.), mai mult căzând accentul pe Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (sunt pagini care amintesc, prin atmosferă, de cărțile Tatianei Țîbuleac, dacă este să mă refer la lecturi mai recente, sau la regretatul Nicolae Dabija sau Ion Druță!), sunt urmărite și perioadele de tranziție, bineînțeles prin influențele pe care le au noile societăți asupra indivizilor, Ștefan fiind un camusian neaoș, adică un fel de "străin", dar existențialismul său este unul de tip Gabriel Marcel, sau, poate mai exact, de tip Guenon, fiind atras de creștinism, de personalitatea lui Iisus Hristos, de fenomenul călugăriei, dar și de budismul tantric. Într-un recent interviu, Lucia Ovezea recunoștea că a avut un model real pentru acest personaj, care se destăinuie într-una dintre scrisorile din finalul cărții (sunt cinci epistole acolo, trei ale Ludmilei către sora Lena, alt personaj important; două ale lui Ștefan către mama sa), scrisă în capitala Bhutanului: "Am deschis ochii în religia ortodoxă, a voastră, părinții mei, dar, în același timp, simt nevoia unei alegeri personale făcută cu ochi deschiși, în cunoștință de cauză. De aceea am decis să mă apropii și de budism. În Thailanda l-am cunoscut în varianta luxuriantă, plină de influențe hinduiste, în timp ce în Bhutan l-am aflat în cea austeră a budismului tibetan. În Bangkok am petrecut multe ore vizitând și meditând în temple și în grădinile lor, bucurându-mă de lipsa de norme care conduce la acea lejeritate specială cu care oamenii se conectează la divinitate. Însă, dintre cele două, aici în Bhutan mă simt cel mai aproape de dumnezeire..." (pp.151-152)
Într-un fel, romanul Luciei Ovezea reușește să fie precum rugăciunea călugărilor din mănăstirea budistă invocată în scrisoarea mai sus amintită...
**
Lucia Ovezea a completat rigoarea profesiei de inginer cu o mare iubire pentru carte, schimbându-și destinul și alegând să coordoneze, timp de peste 20 de ani, Editura Vox. S-a implicat în proiecte și programe care să susțină și să promoveze cultura, conducând, între altele, Festivalul Carte și Arte (2005-2012), campania de promovare a lecturii "România citește!" (2013-2014). A mai publicat romanele "Patru femei" (Editura Cărțile Tango, 2009) şi "La braț cu ursul" (Editura Tracus Arte, 2013).
