...atunci aceasta ar fi poezie. Nu știm dacă exact la acest lucru s-a gândit poeta Stela Iorga atunci când și-a intitulat cel mai recent volum al său "Umbra", lansat la sfârșitul lunii iulie, dar putem spune cu siguranță că și-a pus sufletul la dispoziția cititorilor, cu o generozitate specifică doar marilor poeți. Vă lăsăm să admirați în liniște câteva dintre poemele din volum:
"pasărea
venise pasărea la geam să-i spun povestea, și în ochii ei se citea nerăbdarea zborului întrerupt de așteptare, venise pasărea și mă aștepta în rama geamului, iar eu întârziam, întârziam, luată cu treburile lumii acesteia fără noimă, iar pasărea mă aștepta, mă aștepta și nu zbura, până când am deschis geamul și i-am spus <<intră, dar intră înaripato, să îți dau să mănânci, că vei fi fiind flămândă>>, iar pasărea de atâta așteptare și-a luat zborul, lăsându-mă cu inima goală de frumusețea ei, și din cer au început să cadă unul câte unul fulgi de-ai ei, urmele firimiturilor din pădurea fermecată, ca să nu își uite mâine drumul către crucea din mine, ce o așteaptă la geam.
cling
cât mai chircită stau în lumina ochiului de pasăre, ca să nu mă găsească diavolul și acolo, cât mai chircită adânc în sinele meu stau, să nu mă lovesc de mine însămi ca de o femeie din sticlă și să mă fac țăndări, cât mai departe de lume încerc să mă țin, ca să nu mă mânjească cu pofta lor de ochi de păsări speriate de moarte, cât mai adânc mă mai chircesc încă o dată înainte de a mă naște definitiv din sticlă tulbure ca rana ochiului de pasăre oarbă, cling.
capul
zilnic parcă mă arunc cu capul înainte într-un tău de ape negre, mai negre și mai pline de substanță decât smoala, abia când ajung la fundul tăului mă trage afară de coaste Îngerul Morții, care mă depune ușurel pe iarbă și îmi vorbește blând, de unde atâta disperare deloc plăcută Domnului nostru?, vai, mie, zic, dar tu nu știi, de unde atâtea cruci pe mine, una a mea și a doua a înseși umbrei mele fără cap?
umbra
momentul acela când de atâta singurătate ți se chircește de groază și umbra ta pe asfalt, de parcă ar vrea să părăsească și ea așa om nenorocos, clipa când umbra reușește să ți se desprindă de trup și urlă de durere, nu o auzi, dar ea continuă să țipe și să fugă spre alt om, pe asfalt, să se adăpostească de tine, veșnicul om trist, clipa aceea magică, când până și visele cad de pe tine, ca puricii de pe o mâță mult prea jigărită pentru a le fi adăpost, visele te părăsesc și ele sastisite de atâta deșertăciune și neîmplinire, clipa când până și Domnului i se face silă - milă de tine și îți dă în batjocură o moarte lungă, lungă, cam cât o viață."
Vinerea viitoare, un alt autor, o altă carte.
