* Discuţie realizată cu academicianul Sorin Dumitrescu, pornind de la cartea „Noi şi icoana”, prezentată şi la Galaţi * Volumul se găseşte la pangarul Catedralei Arhiepiscopale a Galaţilor *
Discuţia cu academicianul Sorin Dumitrescu a avut în vedere influenţele asupra Icoanei Bizantine datorate separaţiei celor două Biserici după 1054. Spune maestrul că Icoana este „partitura” scrisă cu harul Duhului Sfânt, raportându-se la canoanele şi dreptarul stabilit la Sinodul VII Ecumenic al Bisericii Nedespărţite.
Modelul Icoanei Bizantine asupra căruia atrage atenţia maestrul Sorin Dumitrescu este Icoana Nefăcută de mână omenească, Model la care se referă şi Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul VII Ecumenic din 787. În cartea „Noi şi Icoana”, academicianul Sorin Dumitrescu subliniază „ruptura” care s-a produs în Duecento, accentuată în următoarele veacuri cu urmări până astăzi.
Prin Duecento - în traducere „al doilea secol” - criticii au în vedere arta plastică ce defineşte stilul celui de-al XIII-lea secol, produs după Marea Schismă de la 1054, când Biserica Romano-Catolică s-a separat de Biserica Primară Dreptmăritoare.
Reporter: În acest context, cum s-a trecut de la Modelul Modelului - Icoana nefăcută de mână - la tablourile religioase, în stil gotic, pe care le vedem în marile metropole latine, „ruptură” cu rădăcini vizibile încă din veacurile al VIII-lea şi al IX-lea din timpul lui Carol cel Mare?
Sorin Dumitrescu: Să delimităm canonul în primul rând, care are în vedere norma doctrinară a Bisericii; dreptarul se referă la norma practică a canonului. Aşa zisul „canon” gotic este cel mult suma unui stil, în niciun caz un canon eclezial.
Sunt absolut incompatibile şi ca putere şi ca rang. Şi s-a ajuns la ceea ce definim „iconoclasm latin” printr-un „embargo imagistic” care a început în perioada lui Carol Magnul, s-a dezvoltat în Duecento şi s-a menţinut până aproape de epoca noastră. A fost un proces îndelung pregătit care s-a concretizat prin abolirea canonului bizantin.
Reporter: Cum s-a trecut de la canonul bizantin la stilul cultural al unei epoci?
Sorin Dumitrescu: În decursul multor veacuri a avut loc înlocuirea impunătorului dreptar bizantin cu o sumă de principii ale unui stil. În Duecento, Occidentul creştin a admis fără să clipească schimbarea laturii aplicate a dreptarului bisericesc, abolit şi decapitat doctrinar, cu pseudodreptarul „obişnuinţelor formative” ale stilului gotic.
În Duecento, apostazia occidentală a schimbării dreptarului a pus pentru prima dată pe acelaşi plan dreptarul Bisericii Una cu stilul culturii unei epoci, pentru ca în cele din urmă, dreptarul eclezial să fie schimbat şi scos din uz ca orice „produs cultural expirat”. O gafă teologică şi canonică de proporţii, ale cărei roade le culegem şi astăzi…
Reporter: Privind dinspre Apus, pentru aceste „inovaţii” sunt şi justificări…
Sorin Dumitrescu: Desigur. Occidentul a invocat această înlocuire prin resuscitarea identităţii naţionale şi a prestigiului valorilor etnice „matriciale” ale Romei, prin ieşirea definitivă de sub tutela bizantinităţii a primului mileniu creştin.
O altă justificare este cea a „inutilităţii canonului bizantin, devenit inadecvat în urma contestării de către teologii romano-catolici ai Imperiului Carolingian a valorii pnevmatice, harice a Icoanei.
Dacă în primul mileniu, iconoclasmul (lupta împotriva icoanei) a eşuat „pozitiv” prin recunoaşterea frumuseţii şi sfinţeniei Icoanei Bizantine, triumf produs în anul 843, iconoclasmul din Duecento inaugurează o premieră culturală deosebită. Convertirea dogmei teologice în model stilistic cultural care a influenţat nu numai icoana, dar şi stilul arhitectural bisericesc.
Reporter: Şi aşa s-a trecut de la „Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” la „puzderia de madone identitare, cu ochii migdalaţi şi prelungi, impregnaţi de trăsăturile japoneze”. În cartea pe care o semnaţi insistaţi asupra acestor aspecte. Vă rog să exemplificaţi…
Sorin Dumitrescu: Schimbarea dreptarului bisericesc - act deliberat, semnat de romano-catolicism - s-a produs în mai multe etape. Devierile de la canon şi cultivarea tabloului religios sunt lungi şi pornesc de la tabloul religios şi confuz al venerabililor Duccio, Ciabue, la Răstignirile cu şi fără dreptar sau arhanghelii bizantini ai lui Giotto.
În Trecento, chipurile persoanelor sfinte din tablouri devin subit tributare unei veritabile bizarerii antropologice, pe care o numim „fizionomia nipono-italiană”, care printr-o misterioasă magie portretistică adaugă feţei de tip mediteranean marca - îndepărtată tipologic - a feţei şi grimasei japoneze.
Astfel, hristoşii, sfinţii, sfintele şi arhanghelii Italiei şi ai altor neamuri vor suferi, seferă o „japonizare” în masă a trăsăturilor. Unul din astfel de exemple este „Înmormântarea Sfântului Francisc, lucrare a lui Cimabue, dar mai cu seamă puzderia de „madone identitare” cu ochii migdalaţi şi prelungi de gheişe…
Aceeaşi tendinţă acoperă Quatrocento, însă această epocă este predominată de fizionomia madonelor italiene blonde, cu părul oxigenat şi cu tenul, culoarea pielii şi trăsăturile germano-saxone…
