* Arsenie Augustin, Aripi și Taine, Ed. Vinea, București, 2022
Motto:
„Mi-aș găsi cel mai frumos înger
Să-mi coase de trup aripi și taine.”
**
Poate coloana vertebrală a celei mai noi cărți a lui Arsenie Augustin vine din… coloana vertebrală a Cerului, un arbore sacru misterios („Cât petic de cer mi-ar trebui/ Să-mi întind crengile?/ Spuse copacul…” - toate citatele sunt din acest manuscris ajuns la mine „fără nume”), poate, dacă este să silabisim poemul care urmează:
„Din vertebra cerului vine/ Miros de crizantemă tăcută/ Asemenea unei tristeți fără nume./ Sap tranșee pentru/ Un război nesfârșit unde numai/ Luminii îi e frică s-ajungă/ La întâlnirea cu noi înșine./ Dindărătul orelor măsor cu pas cenușiu/ Trecerea clipelor cu iz de statuie/ Ancorată-ntre mine și oceanul acela/ De moarte abandonată la intrarea/ În pântecele chitului./ Nu mai am timp, mi-am zis,/ Să potolesc marea-mbufnată din pricina/ Pescărușilor guralivi.../ Trebuie mai întâi s-ascund sub coperți/ În poeme aprinse - eternitatea.”
Unde, într-un fel, este „explicată” Frumusețea… orbilor ascunși în fiecare dintre noi.
Icar explică unor îngeri de sticlă despre frumusețea căderilor esențiale.
Scriam despre altă carte de poezie a lui Arsenie Augustin:
„La urma urmelor, Poezia adevărată, precum și cea a lui Arsenie Augustin, ne învață un limbaj nou (pentru unii poate părea așa): acela al iubirii lui Dumnezeu, al cunoașterii prin iubire (a lui Dumnezeu)... Nu este neapărat o limbă străină Iubirea (de cele Sfinte), dar precum prea bine se știe, exercițiul zilnic, și prin rugăciune, și perseverența, au importanța lor, pentru trăirea întru ființă, ființa limbii, oricare ar fi ea, trăirea «bună» a cuvintelor care vor fi, la sfârșit, doar viața noastră!”
Limba Icarului resuscitat/reîncarnat/înviat (după model ilustru) ar fi și ea un „limbaj nou”, o iubire a Tainelor (care sunt și Despărțiri): „Ce cauți aici? - mă întreabă cărarea./ Tai pălăriile florilor crescute/ Mai sus de vârful Kilimanjaro,/ Muntele cu fruntea în cerul străbătut/ De piscuri tăcute și reci./ Nimic nu-i asemeni acestei înălțimi/ De pe acoperișul eterului:/ Sub zăpezi încrustate adânc pe coapsele/ Rocilor de oțel și nor înspumat/ Sunt comori de tăceri gata să rupă abisul,/Să devină petale și aripi-dureri…”
Orice om poate fi Icar, orice viață poate fi un labirint („Răsuflarea-i zid de cuvinte aprinse”), chiar și raportându-ne la modelul absolut creștin: „Mărunt e chipul serii cuibărite-n rosturile/ Peniței ce-și deșiră verbul mut/ Ca un stăpân umblând desculț prin cerul/ Închipuit al unei scoici de mult./ Cu mâinile croite din cioburi verzi/ Scriu mângâieri tăcute pe margini de altar.../ Nu plânge, înger istovit!/ Surâsul s-a tocit/ Dar tot pe vârfuri nude de cuvânt va sta/ Sub aripi desfăcute sfânt.”
Iată poate poemul exemplar pentru Icar-trupul:
„Caut o intrare să evadez/ Din țărâna speriată de ploaie.../ Deschideți ultima ușă: a cerului/ Unde trupul devine trandafir de lumină/ (...)/ Ridicați de pe mine pătura blând/ Descoperiți-mi învelișul plin de cuvinte,/ Atingeți umărul din care cresc/ Zboruri ca ale aripii/ Uitate în urma lui de un înger tăcut./ Ascund ochiul să plângă mai departe/ Frumosul ce cade,/ Și noroiul de pe suișul nocturn/ Al iertării.”
Orice Atlantidă-simbol al oricărei cetăți (este menționată și Cartagina, ca ecou al asumării augustiniene) își poate avea Dedalul și Icarul său: „Nici moarte nici vii/ Se preling umbrele tainelor rămase/ Dintr-un ceas petrecut pe ruinele/ Atlantidei aride./ Tremurătoarele-i aripi își caută/ Dreptul la zbor/ În văzduh sfâșiat de neputința de-a spune/ Timpului să își așeze scutul/ Sub creștet și s-adoarmă pe flori.”
Zborul poate fi „simțit” și așa: „…zborul/ Înfiripat odată cu moartea își adună/ Talazurile mereu calde în inimă.” „Zborul cel bun” poate da naștere: „…lumina născută/ Din zbor clar și aprins se ridică/ Odată cu mâinile-rugi ale gheții./ Cuvintele cad, pălesc între ceasuri/ De trezvie și cânt. ”
Omul ar trebui să fie (măcar) precum îngerul, zborul lui ar trebui să fie precum al îngerului: „Sfios asemeni unui zbor de înger/ Se țese rar frumosul/ Apus cu nouă ceruri albe.” „Zborul” are istoria lui, fenomenologia lui: „Se-mblânzesc aripile primului strigăt/ Ca și cum zborul ar fi/ Imens vârf de ghețar.”, zborul păsărilor este „de sticlă”
*
Rezultă și un mic manual de angelogie, cu îngerul se poate discuta (sau îl poți întreba) despre zbor:
„Îmi trec dinainte cioburi de-oglinzi/ Sparte de tunetul pașilor/ Unui înger de lut obosit/ Șezând pe marginea unei tăceri cenușii./ Îi întreb zborul creionat diafan:/ Cum alunecă minunea de-a fi/ Pe aripile tale/ Deschise-n pendulă cu colțuri de cer?”
Îngerii i-au și răspuns, veți vedea (cu ochii minții), lui Arsenie Augustin, care se poate imagina (vorba naratorului… liric) „Nou Adam”, dacă nu chiar iarăși transformare în „Alt Augustin” în joc liric de explorare a Adâncului „frumuseții dintre cuvinte”, frumusețea mai presus de orice frumusețe trecătoare, înrudită cu „marea Frumusețe ce doare”, „Ascuțind Taina” sui generis într-un fel de liturghie, ceremonie pentru celebrarea prieteniei (dintre om și Zeu)… ființei (dintre trup și suflet).
Scriind „zborul/ Deasupra frontierei dintre albastru și taină,/ Dintre noapte și șarpele binelui.”, Arsenie Augustin „țese” un fir delicat al atingerii „dintre cer și abis”, condiție sine qua non a… condiției umane intuite de Michelangelo când a făcut degetul omului și pe cel al lui Dumnezeu (aproape?) să se atingă pe o cupolă emblematică.
Desigur, în linii aproximative, cheia de lectură propusă este quasi-prometeană, dar conceptul ține de un creștinism lucid, atent la supraviețuiri păgâne, strecurate de la „crăpăturile serii” până în „pliul zilelor”, atenția captând rătăciri care pot chema astfel de rugăciuni: „Ține-mi, cerule, nebunia departe/ Închisă-ntre munți cu creste albastre,/ Dă-i drumul doar lirei să cânte/ Armonii răstignite în așchii de zbor.”
Dacă unii scriitori continuă să aibă nevroze kafkaiene („în fiecare zi mă mișc ca o insectă într-un borcan”, cu simțul umorul cerând o drujbă pentru un regat - vorba vine, de la Dan Cr. Iordache!), alții, precum Arsenie Augustin, au tresăriri tomaniene, dar nu de necredință, ci de conștientizare a… „Diversului” Frumuseții, de acceptare a nenumărate feluri de a zbura (și de a cădea): „Zboruri se nasc din tulpini și cenușă”!
Desigur, angoasa de celălalt (zbor, de alt fel de zbor, care mai poate fi și de gheață, de neliniști de sticlă) poate exista: „Nu-i nimeni să-mi sprijine pașii albiți,/ Să închidă în mâna-i cu degete reci/ Zborul metalic ce-mi curge/ Odată cu zarea/ În surâsul sticlos al căderii.”
Dar Frumusețea (promisă) a Eternității este un dar ce trebuie câștigat cu tot ceea ce presupune Umanul: dăruire, ispită, bunătate, dârzenie, slăbiciune: „…-mi izbesc fruntea/ De zborul unui înger cu glas îmbrăcat/ În zăpadă/ Care-mi traversează carnea/ Asemeni unui pendul rătăcit/ Într-o rană…”
Mântuitorul, pe lângă leac, ne-a dăruit și conștientizarea Rănii. Clar, trebuie să vrei să ai conștiință… harnică, atentă la oboseli, lucidă. Poezia lui Arsenie Augustin, iată, proaspătă ca un izvor care vine chiar de Acolo, de Dincolo, (asemănător izvorului de apă dulce din adânc de ocean sărat-amar) ne reamintește de conștiința păstrătorului de taine și de uimiri:
„Atlantida poate-i mai vie decât/ Mii de surâsuri/ Rămase în ascunzișul tăcerii,/ Crescute în colțuri de sare./ Nu tulbura foșnetul soarelui,/ Prinde-te de zborul țărânei și mută/ Hotarele moi ale morții.../ Pe umerii ei urcă albastrul strigării,/ Ea poartă aripi și trup îngeresc/ Venit din cealaltă parte-a/ Mirării de sine.”
Copii ai lui Dumnezeu, cu Voință, trebuie să ne bucurăm și să ne uimim împreună cu Creatorul! Și să tot încercăm, probe ale Eternității, să probăm aripi (de Cuvânt)! Doar este „carnea întotdeauna/ Supusă căderii din raiul/ Zugrăvit în culori de zbor și-adiere.”
De ce n-ar fi și Raiul un fel de labirint?
„Zborul” (de după) ar trebui să fie etern…
