- Daniela Gumann, "Ecoul stelelor", Ed. PIM, Iași, 2018
Stelele pot fi mereu sursă de inspirație, laitmotiv, cum s-a întâmplat recent cu un alt poet marcant al diasporei, Dorian Stoilescu, el cântând și jucându-se cu "cerul înstelat" al emisferei sudice, fiind stabilit în Australia, chiar dacă duce dorul boltei înstelate și al nordului Stelei Polare.
Ca și în cazul româno-australianului-canadian, nu putem fi siguri că scriitoarea, jurnalista şi femeia de afaceri Daniela Gumann a avut ca punct de plecare zicerea celebră a lui Kant: "Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine."
Cum observam și la volumul „Florile cireșului tânăr”, „jurnalismul”, dragostea de jurnalism a autoarei își spune cuvântul, ca în cazul unor importanți scriitori din istoria literaturii române, Daniela Gumann fiind atentă la tot ceea ce ține de ființa așa numit românească (după „sentimentul românesc al ființei”, sintagma lui Noica!), individualul fiind necesar generalului, regretatul Coriolan Păunescu, punând punctul pe… dor: „Poezia Danielei Gumann este străbătută, de la un capăt la altul, de dorul nostru ancestral, care poate fi: dorul de țară, dorul de frați și surori, dorul de părinți și prieteni”, mai exact dorul de străbuni (emoționant poemul „Bunicii”, la fel de tușant ca și „Amintiri din copilărie”, p.18 și 19) și de aici, din generație în generație, dorul de taina apariției sufletului românesc, care este pretutindeni acolo unde este „Țara”, dincolo de timpuri și spații, adică dorul de, cum spunea același Coriolan Păunescu, „sublimul nostru suflet românesc”...
Există un poem numit „Dor de țara mea”, iar în „Tu, Patrie!”, citim: „Tu, Patrie!/ Ca firimituri, te port în amintire,/ Te caut și te-adun de prin ziare./ Cu tăceri și doruri și distanțe/ Îmi creionez, timidă, firavele speranțe.// Tu, patrie!/ Tu nu exiști sau crești prin simplele cuvinte,/ dar prin cuvinte, tu poți fi cântată./ Patria este pământul care nu se-arată/ Decât aceluia ce-l simte.// Tu, Patrie!/ Ești dor și dorul doare,/ Ești doina cânturilor noastre,/ Noi suntem muritori,/ dar Patria nu moare,/ Că e născută din fulgerări de astre.” (p.34)
De aici se poate desprinde clar ideea unei mistici calde a neamului, implicit a limbii noastre dulci ca mierea (după cum o spun alți clasici), transfigurarea apărând clar într-o piesă demnă de orice antologie a poeziei așa numit patriotice, absolut necesare în unele momente istorice, cum este „Am apărut”: „Lumina mă visează și sunt delirul plantei./ Crescută-n oboseala sfârșitului de veac./ Pot fi contur de soare, cu trupul de lumină,/ Iluzie de-o viață, în somnul de copac.// Am înflorit pe brațul luminii adormite./ Am ochii de la frunză,/ Iar sufletul din universul tern./ Din limpezimi verzui/ ca o himer-am răsărit./ Și-am fost țesută-n visul/ Copacului etern.” (p.35)
„Poporul vegetal” al Anei Blandiana, vorba vine, este reinterpretat cu sensibilitate, un existențialism (etnic) șoptind Istorii cu „Speranță”, „Renașterea” spiritului mioritic dictând: „Am renăscut/ Din umbra nocturnelor șuvoaie./ Mi-am așezat balada/ Pe umerii pustii/ Și am plecat hoinar/ În umbra pădurii arămii./ Împovărat de veacuri/ Și-nveșmântat în ploaie./ Tăiș de sacrilegiu,/ Pumnal cu lamă arsă,/ Mi-ai împlântat cu strigăt/ În aripa plăpândă,/ Jertfind eternității/ Această oaie blândă,/ Când soarele mă cheamă/ La flacăra întoarsă.” (p.37)
Puțini fac legătura între Miorița și Mielul Sfânt, semn clar al arhe-creștinismului acestui neam, dacă este să ne referim la o simbolistică necesară și ea, în cadrul unei ideologii necesare și ea, într-un atât de firesc „omenesc, prea omenesc”!
Dar iată și poemul „Speranță”, p.36: „Am sperat la rodul vârstei/ Care trece prin livadă./ Am purtat pe aripi cerul/ Ca o pasăre înaltul./ Cu-al meu trup în nemurire/ Pregătindu-mă să cad,/ vai, asist surprinsă/ Cum se năruie iubirea în neant./ Spintecând din ea bazaltul,/ Am intrat în focul aspru./ Din oglinda ce mă cere,/ Care poartă-n sine fructul/ Ca un soare strălucirea/ Și ce mândră-mi duc durerea/ Și cum port în suflet neamul/ Am sperat nemărginirea/ Adunând pe veci iubirea.”
Este nucleul liric dur, de cristal, de praf autentic stelar, al cărții, unde subiectivitatea este redusă la maxim, „Iubind”, p.39, aducându-ne aminte că acolo unde nu este iubire, nimic nu este, în pofida tuturor aparențelor și a… iubirilor imposibile: „Revoltă scurtă, ucigând durerea,/ În stări și în iubire cuibărită;/ Și ochilor unde e e puterea/ Adâncă floare încă neivită?// În bezna sură urcă nemișcarea/ Pământului - un crater desfăcut,/ dar printre noi alunecă, cărarea/ În care-am plâns și-n care am crezut.// Și fără cruci ascultă începutul/ Ușoare umbre trec descoperind/ ucisa sferă-a cruntelor contururi/ Și ne-am tot dus iubind și iar iubind.”
Un surprinzător kafkianism punctează, p.26 (poemul „Gândacul”, care se încheie cu versul „Inima-i un sloi de geață”), un prolog de piesă de teatru vechi grecesc anunțându-se „Ce minune pentru om e omul!” (p.42), dar vechii zei trebuie să-și știe locul, toate aceste trimiteri și referințe întregind portretul scriitoarei, care nu se sfiește, în pofida tonului general al cărții, să acorde, cu decență, liricii erotice, texte care se încadrează în buna tradiție a genului, poemele fiind și schițe care pot fi eventual dezvoltate în mici povestiri (Daniela Gumann fiind și o redutabilă prozatoare, fiind remarcată mai degrabă pentru proză în ultimul timp de către critica de specialitate!), exemplare în acest sens fiind poemele „Suferință” (p.43) și „Femeia” (p.44), dar și „Femeia” de la p.55, din partea a doua a cărții, „Sonete”.
Un cuvânt aparte merită aceste „Sonete”, influențate mai mult sau mai puțin de către Shakespeare, căruia îi este dedicat, ca un ecou la Marin Sorescu, textul „Nemuritorul”: „Tu nu ești om, nici nume, ești de toate/ Și spirit bun, și spirit infernal,/ Și sens și sex opus, diametral,/ Tot ce-i de la om într-o unicitate.// Nimic din teatrul lui nu e teatral./ Conflictele, în forme variate,/ Se înfiripă cu intensitate,/ Eroii lui trăiesc firesc, carnal.// Oare-a trăit Shakespeare în carne și oase?/ Sau lucrul ăsta importanță n-are/ Căci numai țațele sunt curioase/ Să afle și ce ai în buzunare./ Când dai esențe tari, miraculoase,/ identic ești cu cel ce moarte n-are.” (p.57)
Deosebit de emoționant ultimul poem, „Prietenia” („Stând lângă telefon,/ Notez câteva nume…/ Într-o agendă aflată la-ntâmplare -/ Poate amăgindu-mă,/ voi spune/ Că am și eu prieteni,/ ca oricare…” (p.66), care confirmă, într-un fel, arta sa poetică, în ceea ce privește lirica, înrudită în concepție, cu ceea ce spunea cândva Simona Popescu, prin anul 1987, într-un articol intitulat „Sensul poeziei, astăzi”: „Poezia realului nu înseamnă transcriere aseptică neimplicată a ceea ce se vede, înregistrare banală a faptelor banale, nu înseamnă nici transcriere fidelă sau naturalistă a cotidianului.”.
Cu acest volum, care demonstrează liric existența… ecoului „ființei românești” întru eternitate (o eternitate care poate fi și de „poate mii de veacuri”, conform poemului „Omenirii”, un omagiu adus lui Miron Costin, p.27), Daniela Gumann își consolidează premisele universului său liric, fiind de așteptat o „revoluție a realului”, o reîmprospătare a discursului, prietenii reali abia așteptându-i noii pași în arena Poeziei, ținând cont și de schimbările din viață, care o aduc, iată, în centrul „cultural” al Galaților, prin activități diverse, dintre care activitatea salonului cultural-literar de la „Casa Gumann” (care are ca motto, printre altele, cuvintele „Fără literatură viața este un infern!”) se remarcă deja!
