* Discuţie cu academicianul Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român, preşedintele Fundaţiei „Anastasia” *
În discuţia cu academicianul Sorin Dumitrescu, pictor şi grafician român am făcut o sumară trecere în revistă a problemelor care, prin separarea celor două Biserici creştine la 1054, au dus la înlocuirea canonului bisericesc cu stilul cultural.
Am pornit această discuţie în urma lansării la Galaţi, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Casian al Dunării de Jos, a cărţii „Noi şi Icoana”, volum semnat de distinsul academician, fost elev al pictorului Corneliu Baba, fiu duhovnicesc al părintelui Constantin Galeriu.
Reporter: Vorbeaţi despre criza asemănării Icoanei cu Chipului lui Dumnezeu şi insistaţi în a sublinia: „canonul premerge stilul”. Totuşi, cât „stil” este într-o icoană?
Sorin Dumitrescu: Canonicitatea dreptarului este o calitate teandrică, divino-umană, sinergică, ce se bazează pe parteneriatul dintre iconar şi Duhul Sfânt. Spuneam, mâna iconarului este condusă de Duhul Sfânt. A vorbi despre icoană în termenii stilului reprezintă cel puţin un abuz. Icoana este ireductibil bisericească şi canonică, nicidecum stilistică.
Despre „stil iconic” îşi permite să vorbească doar cultura care nu ezită să numească stiluri canoanele tuturor credinţelor antice, indiferent dacă aparţin expresiei religioase egiptene, aztece, babiloniene, africane, nipone, greceşti sau romane.
Numindu-l bizantin, canonul Bisericii a devenit automat „stilistică bisericească”, fiind imediat inserat democratic printre celelalte stiluri ale culturii universale, alături de ele şi, mai important, având aceeaşi sorginte cu ele.
Reporter: Şi totuşi, ce le separă?
Sorin Dumitrescu: Ceea ce separă radical canoanele bisericeşti de „canoanele antice ale religiozităţii idoleşti tradiţionale” este faptul că cele din urmă sunt rodul modului în care omul antic şi-a închipuit zeul, pe când Icoana spuneam are drept Model Chipul cel nefăcut de mână omenească - Chipul Fiului lui Dumnezeu, Cel care S-a Întrupat, a propovăduit Cuvântul Tatălui în Duhul Sfânt, a pătimit, a Înviat, S-a înălţat la cer şi ne-a trimis Duhul Mângâietor la Cincizecime, Duh care este prezent şi în viaţa noastră, în viaţa iconarului, dacă există această voinţă. În timp ce iconarul se raportează la Dumnezeu, celălalt - pictorul se limitează la propria sa viziune.
Reporter: Ne-aţi arătat „beneficiile” influenţei etnice asupra icoanei în Apus. Cum vedeţi influenţele etnice asupra Icoanei în Răsărit, fiindcă un creştin dus la Biserică observă repede diferenţele dintre o icoană rusească şi una grecească?
Sorin Dumitrescu: Etniile pot colora icoanele Bisericii, dar cu riscul pierderii clarităţii canonice.
Faptul că icoana pravoslavnică practică aproape literal un veritabil cult al „bidimensionalităţii”, că icoanele greceşti - dimpotrivă - practică „volumetria” sfinţilor sau că cele româneşti caută să se plaseze între icoana rusă şi cea grecească nu reprezintă câtuşi de puţin trăsături stilistice, ci puncte de vedere canonice, cel mai frecvent, excesive.
Dar acestea nu au cum să nu clatine „şarpanta doctrinară dreptmăritoare”.
Reporter: Vorbiţi despre pietism şi spiritualism ca despre două erezii ale veacului. De ce nu reuşesc acestea să ne ajute să experiem adevărata trăire în Hristos?
Sorin Dumitrescu: Pietismul aparţine omului cosmic, omului neînduhovnicit. Ori spuneam şi la întâlnirea de la Galaţi. Noi intrăm oameni cosmici în Biserică, iar când ieşim cu picioarele înainte ieşim bisericeşti.
Diferenţa este uriaşă: omul cosmic - acela pe care-l definesc doamnele astroloage pe la televiziuni - acela cu adevărat este dependent de astre, pe când omul bisericesc nu mai este dependent de astre, nu mai este dependent nici de Hristos, dimpotrivă, cel înduhovnicit va ajunge să trăiască în Hristos şi cu Hristos asemenea Sfântului Apostol Pavel care ne zice: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.
Spuneam, pietismul este religios, nu este bisericesc; intrăm în Biserică persoane religioase şi trebuie să ieşim bisericeşti; religiozitatea este sacrală, iar sacralitatea funcţionează pe simboluri şi termeni închipuiţi, atât de oameni, cât şi de demoni. Această părere religioasă aparţine „nevrozei” pietiste.
Faţă de această pornire religioasă, Christos Yannaras denunţă cu justificată îngrijorare pietismul ca fiind „marea erezie a zilelor noastre, o erezie la nivelul ecleziologiei care sapă, dacă nu cumva neagă, în fapt, însuşi adevărul Bisericii, dar fără să pună la îndoială formulările acestui adevăr.
Le consideră forme intelectuale fără raport direct cu mântuirea oamenilor, abordându-le jurisdicţiei academismului teologic autonom… La Dumnezeu venim încet, încet, treaptă cu treaptă, fiindcă Dumnezeu ştie că omul este capricios, de aceea nu porneşte prin a-l da la refăcut, ci porneşte prin a-i cânta în strună, lăsându-i libertatea să aleagă…
