Între minunile pe care Mântuitorul le săvârşeşte se numără şi cea a înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, minune cu profunde semnificaţii duhovniceşti. Locul acestei minunate fapte este Tabgha.
Din Evanghelia după Ioan, această minune este relatată după vindecarea Slăbănogului de la Betezda. Betezda este în Ierusalim, iar fapta minunată prin care Slăbănogul a primit darul vindecării s-a produs într-o zi de sâmbătă, motiv pentru care iudeii L-au învinuit pe Fiul Omului că nu respectă sabatul. De aceea, iudeii căutau să-L omoare pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar, ştiind că nu a venit încă ceasul, Iisus Hristos a plecat din Iudeea în Galileea - locul unde a crescut.
Şi acolo L-a urmat mulţimea, pentru că această mulţime care-L va răstigni, deocamdată este impresionată de „minunile pe care Iisus Hristos le făcea cu cei bolnavi” (Ioan 6, 2). Sfinţii Evanghelişti spun că minunea înmulţirii pâinilor s-a întâmplat în apropierea unui Paști, sărbătoare pe care iudeii o respectau, fiindcă făceau aducere aminte despre mana pe care au primit-o în pustia Egiptului.
Cinci pâini şi doi peşti
„De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceştia?, îl întreabă Mântuitorul pe ucenicul său Filip, văzând mulţimea. „Dar pe acesta i-o spunea ca să-l încerce, că El ştia ce avea să facă”, zice în Evanghelia sa „ucenicul cel iubit” - Ioan (6,7).
În acest context, Filip se plânge că nu vor ajunge două sute de dinari ca să sature mulţimea, cam cinci mii de iudei. „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Dar ce sunt ele la atâţia?”, spune „unul dintre ucenicii Săi, Andrei - fratele lui Simon Petru” (Ioan 6,10).
În împrejurările date, Mântuitorul îi îndeamnă pe ucenici să-i determine pe oameni să se aşeze pe iarbă, loc - despre care zice Sfântul Chiril al Alexandriei - numai bun de şezut pentru oameni. Şi s-au aşezat „ca la cinci mii” (Ioan 6, 10).
Pentru a ne face o idee că mulţimea nu număra doar cinci mii de suflete, reţinem că după obiceiul iudeilor, erau număraţi doar bărbaţii, ceea ce ne face să deducem că mulţimea era mult mai mare; copiii şi femeile rămâneau în picioare şi primeau hrana de la capii familiei.
Sfântul Chiril al Alexandriei ne arată aici şi un înţeles duhovnicesc, anume acela că „Mântuitorul se va dărui mai cuvenit şi mai propriu celor înălţaţi la bărbăţie în cele bune şi nu celor efeminaţi prin deprinderea în cele rele”.
Şi Iisus a luat pâinile şi, mulţumind, a dat ucenicilor; iar ucenicii, celor ce şedeau, asemenea şi din peşti, cât au vrut aceştia. Iar după ce s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: „Adunaţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva”. Au adunat şi au umplut douăsprezece coşuri de fărâmituri care au rămas din cele cinci pâini de orz…
Despre cele cinci pâini şi cei doi peşti, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune că cele două numere, cinci şi doi, au înţeles tainic. De ce a precizat numărul lor şi nu a spus simplu că s-a săturat mulţimea?...
„Pâinile erau cinci şi erau din orz, iar peştii erau doi şi cu ele satură Hristos pe cei ce-L iubesc pe El... Prin cele cinci pâini indică cele cinci cărţi ale lui Moise, adică toată Legea - (Pentateuhul), care oferă hrana mai îngroşată prin literă şi istorie…”
Potrivit învăţăturii Bisericii Dreptmăritoare, Vechea Lege este pedagog către Hristos. Mana cu care s-au hrănit evreii în pustie era hrană pentru trup. „Mana nu putea fi decât o prelungire a vieţii trupeşti, iar cei care au mâncat mana lui Moise au murit, ne spune Înalt Prea Sfinţitul Casian al Dunării de Jos. Numai Hristos, ca Persoană dumnezeiască, ni Se împărtăşeşte ca Pâine a Vieţii veşnice, numai El ne poate da viaţa veşnică. <>. El, Dumnezeu Cuvântul aduce comuniunea cu Tatăl prin Duhul. Aici pâinea prefigurează Euharistia, pe care Mântuitorul o va institui la Cina cea de Taină, El este «Pâinea Vieţii veşnice»”.
Cât despre semnificaţia celor doi peşti, hrană asigurată de pescari, Sfântul Chiril al Alexandriei ne învaţă că aici sunt indicate „scrierile mai plăcute despre învăţăturile Mântuitorului”.
Aceste învăţături vizează două laturi ale viitoarei slujiri, pe care o vor îndeplini după Cincizecime ucenicii lui Hristos. E vorba de slujirea apostolică şi cea de propovăduire a Cuvântului Evangheliei, potrivit poruncii Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi şi botezaţi toate neamurile!...”
Raportându-ne la această pildă şi la învăţătura Sfinţilor Părinţi, Mântuitorul este cel care leagă Vechiul Testament de Noul Testament, uneşte cele vechi, care sunt „umbra celor viitoare” - cu cele noi, unire care se face în Duh şi Adevăr.
Şi cele noi sunt învăţăturile dătătoare de viaţă ale Noului Testament, cele care cheamă sufletul la veşnicie, la nemurire, la viaţă veşnică. Hrana are aici înţeles duhovnicesc şi ne arată că omul are la dispoziţie două feluri de hrană, una materială bună pentru trup, dar care în exces duce la păcat şi la moarte şi cealaltă duhovnicească. Hrana duhovnicească este Cuvântul lui Dumnezeu care ne aduce nemurirea.
„Eu nu pot să fac de la Mine nimic; judec după cum aud, şi judecata Mea este dreaptă; pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”, a zis Mântuitorul (Ioan 5, 30).
„Iar oamenii văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: «Acesta este într-adevăr Profetul care va să vină în lume!»... Iisus cunoscând că au să vină ca să-L facă împărat a plecat iarăşi în munte, numai El”, spune Evanghelistul Ioan.
Minunea de la „Şapte izvoare”
Biserica din Tabgha este din secolul XX, înălţată pe ruinele unei bazilici, ne informează pelerina Egeria, care în a doua jumătate a veacului al IV-lea a călătorit în Ţara Sfântă. Ea menţiona că aici exista o biserică bizantină ridicată chiar pe muntele pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pâinile şi peştii şi a săturat cinci mii de bărbaţi.
În Sfintele Evanghelii nu este precizat locul unde se întâmplă una din cele mai importante minune a Mântuitorului, înmulţirea pâinilor. Însă menţiunile pelerinei Egeria, bazate pe tradiţia locului, relatează că minunea s-a petrecut în apropiere de Capernaum, în mica aşezare Tabgha; în arabă acest cuvânt se traduce „şapte izvoare”.
În vremea Mântuitorului apa din cele şapte izvoare se ducea în Marea Galileii (Tiberiadei), acum sunt o sursă de apă potabilă, pentru această zonă săracă în precipitaţii.
Mica biserică ridicată în al IV-lea veac avea un naos; în veacul al V-lea a fost înălţată o alta cu trei naosuri, cu pardoseală şi mozaicuri în culori. Câteva mozaicuri se văd şi astăzi, iar cea din spatele Sfintei Trapeze reprezintă coşul cu pâinile şi cei doi peşti. Se mai păstrează şi fundaţia bazilicii.
Important! Pelerini care ajung la Tabgha sunt supuşi la un test de vigilenţă: să numere peştii, dar mai ales pâinile din coşul reprezentate în vechiul mozaic de veac cinci. Evangheliile vorbesc de cinci pâini, însă artistul (egiptean) care a aşezat mozaicul a reprezentat doar patru pâini.
Important pentru noi este însă faptul că acest sfânt locaş este o mărturie peste veacuri a locului în care s-a rugat, a binecuvântat şi a păşit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin această minune dând încă o mărturie de divinităţii şi omenităţii Sale.
„În acest loc sfânt nu uită Dumnezeu pe cel smerit” este scris pe o inscripţie ce însoţeşte amintitul mozaic , fapt ce a înlăturat dubiile în legătură cu locul unde a avut loc minunea „Înmulţirii pâinilor şi peştilor”.
După cucerirea de către arabi a Ţării Sfinte, biserica a fost pustiită şi a stat părăsită cam 1300 de ani. La un moment dat a fost acoperită de un morman de pământ şi paie. Ruinele ei au fost scoase la iveală în urma unor săpături arheologice la începutul de secol XIX.
Actualul locaş a fost ridicat de călugării catolici ai Ordinului Benedictin al Bisericii Catolice. Aceştia au cumpărat terenul şi au construit actuala Biserică (în 1930) după modelul bizantin.
Baptisteriumul, locul unde erau botezaţi catehumenii, este acum transformat într-o fântână cu peşti… exotici. Biserica dă mărturie că Dumnezeu Tatăl nu uită pe cel smerit.
