Corneliu Lupașcu, ”Mister ce-așterne”, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2021
Zăpezile de altădată erau zăpezile eterne, zăpezile copilăriei omenirii, zăpezile calde al paradisului, când oamenii nu simțeau nici frigul, nici căldura, nici tristețea, nici suspinul… Corneliu Lupașcu, ca un Lampedusa al poeziei românești, dar și ca un cetățean Kane al Splendorii și Bogăției Spiritului, întrezărește „Copilăria - o sanie uitată pe dealul/ împodobit cu descântece și legende./ Caii de lemn aleargă spre marea bucurie a sărbătorilor,/ cu coamele unduind în/ văzduhul înmiresmat de colinde.” (p.88) „Dintr-o margine de timp, un balaur/ obstinat de luciditate urmărește/ înspăimântat apropierea vârstei/ care-l va alunga în simboluri./ Copilăria - o sanie argintie coborând/ vijelios spre văile nesigure/ ale vieții./ Mai fi-va vreodată ca niciodată?” (p.89)
La ora unui debut astral, dincolo de timpuri, deși Poezia sa reflectă o relație specială cu… Trecutul („Zăpezile…”), în „Pact de neagresiune” scriindu-se: „Ziua mea de naștere, repet, e trecutul./ Mă simt printre voi străin și absent./ Toate cuvintele prin care curge cu zgomot tăcerea/ Au miros stătut de vechi pergament.// Au mai fost spuse, au mai fost scrise,/ Hieroglife atent desenate depun mărturie/ Că veacul de-acum și veacul de-atunci, dialectic,/ coexistă în mine gestând insomnie.” (p.27)
În „Semn de căpătâi” se accentuează ideea convingerii că „trecutul de poveste” este al unei epoci arcadiene (nu întâmplător sunt versuri și gânduri care duc și spre Elada unui clasicism de care nu poți să nu fii îndrăgostit, chiar de ești conștient și de surparea altarelor vechilor temple, p.28), dându-se și Viselor (Mare vis) ceea ce este al lor: „Eu m-am născut cu semnul pe frunte-al demnității,/ Cum stele poartă cerbii ce din poveste cresc,/ Rob doar acestui suflet și-acestei mari neliniști,/ Acestor vise-n care mă pierd și mă găsesc.// Eu m-am născut doar mie să-mi fiu supus, nu altui!/ Acestui trup nevolnic și-acestui duh ceresc,/ Acestor aspre gânduri ce-mi sfâșie odihna,/ Acestor vise-n care mă pierd și mă găsesc!” (p.29)
Totuși, dincolo de „oroarea de a trăi în efemer și/ neputința de a trece în eternitate”, existențialismul său este unul apropiat de Gabriel Marcel, într-o anume direcție, sau de vechii tragedieni greci, în altă direcție, întregul volum debutând cu un „Balans”, oarecum „lipsit de sens:/ Zenit, Nadir… Ce hău imens!” - p.13. Unele poeme parcă sunt scrise pentru coruri demne de Euripide, Sofocle sau Eschil: „Zeii! Tremură la fiecare alunecare/ de ceas, pericolul nemuririi îi pândește/ din mituri. Olimpul rătăcește prin propriu-i mister,/ torturat de umbra neiertătoarelor Erinii./ Omule,/ Viața este un trofeu care nu merită/ să fie atârnat pe pereții încăperilor tale...” (p.83)
Dar poate trebuia început cu „Catahreză”, unde găsim „formula” din titlul cărții și trimiterea la „zăpezile eterne” cu care am început această recomandare: „Mai crește-mă cu-o vorbă, mai scade-mă cu-o zi,/ Mai umple-mi cu narcise prea-golul inimii.// Mai scaldă-mă-n miresme, mai cântă-mă-n lăute,/ Sunt zar zvârlit în jocuri cu legi necunoscute.// Un înțeles e-n toate, dar și-un mister ce-așterne/ În iarna mea tăcerea zăpezilor eterne.// Mai ceartă-mi nenorocul, alintă-mă-n câștiguri,/ Adună-mă în valuri și sparge-mă de diguri.// Ascunde-mă în noapte, redă-mă mie-n zori,/ Mă fă zăvor de poartă adăpostind comori.// Mai crește-mă cu-o rază, mai scade-mă cu-o rugă,/ Aprinde nemurirea în pieptul meu…” (p.16) Un poem exemplar pentru componenta psalmică, complementară, iar nu opusă, unui stoicism-nietzschean (de dinainte de decăderea filosofului german) renăscând, cumva, spiritul antic, nu „dincolo de bine și de rău”, ci cu „prevestiri de bine și de rău” (p.17), la „Ceas de vecernie”: „Cad amintirile în mine ca-n-tr-un hău/ Și din frânturi de sunete se-adună,/ Cum clopotele-n turnuri umezi sună/ Cu prevestiri de bine și de rău.// (...) Cobor mereu și mâinile-mi sunt goale/ De certitudini și de har ceresc,/ dar vine un amurg când simt cum cresc,/ Ca umbra unei vaste catedrale.”
Este o atmosferă crepusculară, dar poetul este un erou de epopee, la cei aproape 88 de ani ai săi, care îi poate da șah și lui Shakespeare, mai exact unei umbre, p.54, poemul următor chiar fiind „Șah-mat” intitulat. Dar iată „Regretul unei umbre”, cumva anti-hamletian: „Cum să vă spun… De-ar fi să mai cobor/ Ca o fantomă-n turn la Elsinor,/ Nici străjilor măcar n-aș vrea să le mai cer/ Să ducă veste despre duhul meu stingher.// Prea mult acuma pentru mine-nsemn/ Ca să mai cred în rostul unui semn./ Nici patimi vreau, nici răzbunări, nici schisme,/ Nici propriu-mi fiu pierdut în aforisme.// Când adevăru-ntreg din moarte îl alegi/ Ierți crima, ura, vrajba… Și-nțelegi/ Că nu mai poți schimba nimic...” (p.54)
Există și un bacovianism moderat, „spiritul Trecutului” revine: „În seara asta plouă cu trecut!”, dar aici sunt și poeme de dragoste, de o frumusețe aparte, precum „Nemireasa de argint” sau „Vanitate”, al cărui conținut ar putea fi un quasi-prozaic rezumat al cărții (titlul nu i se potrivește... volumului, deoarece „Mister ce-așterne” este titlul perfect, după cum observă și în prefața intitulată „Rană, ochi și rugă”, ÎPS Dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos): „Am scris cândva pe digul vechi: Exist!/ Și dalta ce săpa cuvântul tremura./ În stânga marea clipocea placid/ Și țărmul sterp în dreapta mea ardea.// Ai apărut pe dig din ape, cred,/ Sau din seninul cerului de vară./ Ce pătimaș a fost sărutul nostru,/ De tineri zei iubind întâia oară!// Am scris cândva pe-un dig uitat: Exist!/ Nici digul nu mai e acum, nici tu,/ Doar un amurg cu lâncezi îndoieli/ prin care-o vorbă fără rost trecu.” (p.72)
Cum ar spune celălalt prefațator, profesorul și poetul Virgil Nistru-Țigănuș (Vergiliul nostru creștin!), Poezia este un „prezent continuu”, ca și opera autentică a lui Corneliu Lupașcu, care, într-un fel, și-a adăpostit talanții, pentru orice eventualitate, până mai ieri. Scrie Nistru-Țigănuș, care îl aseamănă pe poetul regăsit, ca o comoară de duh, cu Ion Vinea, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Anatol Baconsky (de ce nu și T.S. Eliot?): „Sonorizate de vocale, versurile lui C. Lupașcu urmează cu har un îndemn adus de un mesager din Grădinile Timpului. Se întâmplă însă ca lujerii speranței să fi trecut într-o altă grădină, necunoscută. Și atunci, poetul, cutremurat de un plâns nevăzut, înțelege că uneori «Speranța-i un biet cerșetor/ Cu mâna întinsă la colțuri de vreme». În ordinea ispășită a existenței noastre, cutremurătoare rămâne pustiirea sufletului.”
